L-am visat aseară. Se ducea către o mare învolburată.Încercam în zadar să-l prind din urmă. Luase calea pierzaniei. Și se tot pierdea în depărtare. Știu că decizia de a pleca i-a aparținut aproape în totalitate. A făcut pact cu Divinul. Ne-a lăsat singuri în casele noastre goale. A zburat liber din carcasă. Ca fluturele din larvă. A evadat. Doar noi suferim după carcase. Oamenii mici. El e mare acum, bântuie munții și vârfurile lor bătute de soare și ninsoare.

Atunci când s-a dus bicu, cineva mă mângâia pe păr și altcineva pe picioare. Plângeam molcom, pe jumătate disperat, pe jumătate împăcat. S-a aprins o lumnânare. S-a auzit o slujbă ortodoxă. (Eu) (la persoana a treia) eram tristă. Să îi acceptăm tristețea au spus bărbații trimiși de El să se îngrijească  de mine. Să fiu bine. 

În ziua aia mi-a fost permis să fiu patetică, slabă, obosită, fără speranță sau direcție. Să nu se aștepte nimic de la mine. Să pot zace fără învoire de la serviciu, medic sau preot. Mi s-a părut că am așteptat o viață ziua asta. Ziua în care am să fiu eu cu mine împreună cu alții.

De când mă știu mi-a plăcut să tac, să nu-mi iau partea, să înghit în sec și să zic că merge. Că e în regulă să accept. Să practic toleranța, să îngădui neatenția, lipsa de tact sau delicatețea, suprimarea dreptului uman al demnității personale, al singurătății sau dimpotrivă al apartenenței la o comunitate. 

Mi-a fost greu să cer ajutor atunci când mi-era frică să intru în curtea școlii unde băieții și fetele din cartier făceau legea sau să duc gunoiul trecând printr-o armată de puștani care spărgeau semințe și nu ratau nici o ocazie de a-mi aduce aminte că nu sunt de-a lor, nu arăt, nu mă îmbrac și nu vorbesc ca ei. 

Mi-a fost greu să resping primul băiat care mi-a pus mâna pe un sân deși nu era cazul, mi-a fost și mai greu să ies dintr-o relație reciproc abuzivă în care păream că m-am refugiat la 19 ani, mi-a fost imposibil să spun stop atunci când era deja prea târziu să mai îndreptăm ceva. 

Am tăcut. Am rămas. Am crezut că asta e normalitatea. Și am repetat rețeta cu fiecare ocazie, dând de la mine, oferind iluzii și mâncandu-mă pe interior.

Până într-o recentă zi când întorcându-mă înapoi în India, calică și fără casă am acceptat să intru pe prima ușă (întrucâtva) deschisă. Reveneam în India cu rânjetul până la urechi și după. Mi-a pierit rapid. În primele 10 min, amicul generos (nu degeaba se spune că atunci când cineva vrea să-ți facă bine, fugi unde vezi cu ochii)  m-a  pus în gardă cu regulile casei lui, cum se face duș, cum se pune apa la budă și cum e mai bine să nu mă ating de vreo canapea sau pat fără să fi făcut un duș în prealabil. Stupoare. Sigur, stai să-mi iau bagajul de pe șine.  

Mă gândeam deja cum ma duc direct în satul vecin să stau în tihna economiei mele. Vreo două ore n-am scos o vorbă. Mort în cort. Vroiam să fug în lumea mea, oricare da nu una plină de restricții. Am alergie. Spune-mi că trebuie să și m-ai pierdut. Ba nu trebuie să nimic.

Daca vrei să înțelegi că libertatea e o stare de spirit, lejeritatea cu care te detașezi de corsete și curele, da aia-i. Mă gândeam cum era să mă duc la Simina acasa cateva zile: râdem, ne dăm cu ulei și stam în țâțele goale fără o grijă pe pământ.

Și n-am mai putut să mint. Să mă mint. Așa că mi-am luat tălpășița și mi-am jurat că orice s-ar întâmpla eu sunt așa: libertate înainte de toate, mai pune-mă să ascult Kiss Fm în drum spre munte și mă dau jos la auto-stop, cafeaua, prietenii sau lenea de dimineață e o religie nu un moft, n-am chef, nu pot să-mi fac planuri mai departe de peste două săptămâni, orice ar fi și orice s-ar întâmpla bagajul tot cu o oră înainte de plecare se va împacheta, mânânc încet (festina lente te rog mult), învăt lucruri noi și mai încet, uit nume, zile de naștere importante și nu sun cu lunile dar atunci când te revăd parcă n-a trecut o zi, nu știu să port discuții mici în pauza de la teatru sau în parcare, îmi salut selectiv vecinii de bloc (daca e cazul), probabil îmi e imposibil să-ți plac toți prietenii și toate hobby-urile, câteodată obosesc și adorm înainte de ora 12, nu-mi pasă de revelioane, ziua muncii și ce se spune la știri și momentan stau într-un sat deșertic alături de alți câțiva nebuni care cred că se poate. Și altfel...

Se poate să fii tu cu tine împreună cu (nu chiar) oricine. Mi-au luat vreo 32 de ani să înțeleg asta, Să stiu ce-am fost, ce sunt și să nu am habar de ce aș putea fi vreodata. Să știu când e vremea să plec. să aleg ce mi se potrivește, să spun nu fără regrete. Să spun DA clar si raspicat. Da, asta e de mine.

*** Îți mulțumesc Laura pentru vorbele tale.