Mihaela Gligor: Cine este Desirée Halaseh și cum a început aventura asta minunată?

Desirée Halaseh: Astăzi sunt suma drumurilor mele și praful din urma lor. Mai dăunăzi eram un călător ostenit în căutarea plajei celei mai plajă de pe o insulă misterioasă a Timorului de Vest. Încă doi pași în spate și azi nu mai contează. Despre mâine nu pot şti cu siguranţă.

Mi-am petrecut vara anului 1996 cu burta la soarele roman ce părpălea uşor o mână de case de pe un deal din afara Romei. Vacanze romane, Tireniana, primul melc la cină şi uite aşa am rămas cu o fixaţie: să plec, să încerc, să văd, să simt.

Mihaela Gligor: Când pleci spre o locație necunoscută, îți faci un itinerariu sau te lași, pur și simplu, în voia sorții și încerci să guști momentul, locul, atmosfera?

Desirée Halaseh: Plecările mele sunt mai mereu spontane, uneori influenţate de un rând pe care îl citesc într-o carte, uneori de vreme, uneori de un proiect, alteori de promoţia sezonieră unei cutare companii aeriene iar alte ori pur şi simplu pentru că nu pot funcţiona altfel. Iar principala condiţie pe care următoarea destinaţie trebuie s-o îndeplinească este în primul rând definită de necunoscut. Cu cât ştiu mai puţine cu atât abia aştept să mă las cuprinsă de mrejele ei. De tot restul are grijă sfântul drum, călătorii şi locuitorii lui şi poate cu voia lui, bunul Dumnezeu.

”Mă aflu într-o călătorie continuuă”

Mihaela Gligor: Cu ce vii din aceste călătorii? Ce aduci cu tine de acolo, din lume?

Desirée Halaseh: Am crescut într-un sistem educaţional mecanizat. Elevul îmbracă uniforma apretată, e identificat printr-un număr matricol, memorează informaţii de masă în masă, tace în timpul orelor, nu aleargă în timpul pauzelor, nu, nu, nu, nu are voie să pună întrebări pertinente şi dacă o face nu i se răspunde sau e redus la tăcere. Ani sedimentari, ani dintr-o buclă temporală care domesticesc, ucid individualitatea din faşă, formează roboţi programaţi să nu iasă din tipar, să trăiască după un tipar.

Călătoria e pentru mine ceea ce şcoala nu a fost niciodată: un loc în care am voie să greşesc, unde valoarea abilităţilor dobândite nu se măsoară printr-un sistem de notare ci mai degrabă prin calitatea vieţii pe care o duc şi impactul pe care îl am asupra celor de lângă mine, un loc în care aleg ce mi se potriveşte şi las în urmă cele mai puţin compatibile spiritului meu, un loc în care asimilez realitatea aşa cum mi se prezintă în faţa ochilor, un loc în care experimentarea e mama învăţăturii şi singura modalitate de a creşte.

Eu nu mă întorc din călătorii. Mă aflu într-o călătorie continuuă. Ofer fiecărui loc în care trăiesc beneficiul îndoielii, mă feresc de capacana judecăţilor de valoare şi a unghiurilor fix(ist)e. Am aflat că mai important nu e ceea ce fac ci mai curând cum fac ceea ce fac.

Mihaela Gligor: Ai fost și în zone măcinate de conflicte. Ți-a fost vreodată teamă?

Desirée Halaseh: Frica este până la urmă manifestarea clară a instinctului de supravieţuire. Însă la mine se manifestă fix invers: mi-e mai teamă de plafonare şi stagnare decât de nesiguranţa zilei de mâine. Până la urmă de asta călătoresc, să mă confrunt cu ce îmi e mai străin, mai de neînţeles pentru ca mai apoi să depăşesc blocaje pe care le credeam definitive. Am curaj să încerc. Să experimentez "cum ar fi dacă". Cred că cel mai de preţ dar pe care mi l-am facut până acum este faptul că nu regret nimic din ceea ce mi-a venit în cale şi am avut ocazia să trăiesc. Am acceptat cu inima deschisă provocările iar rezultatele au fost mereu pe măsură: să înţeleg cine sunt cu adevarat în momente cheie, când am totul sau nimic de pierdut, să îmi cunosc limitele şi să încerc mereu să mai fac un pas înainte.

Mihaela Gligor: Povestește-ne puțin despre experiența ta în Africa.

Desirée Halaseh: După mai bine de un an de du-te-vino prin India, ba cu un job, ba cu vreo incursiune inopinată prin dealurile de ceai ale Darjeelingului sau sate rajpute ce trăiesc după anticul calendar hindus şi voinţa sutelor de zeităţi fantastice – am plecat spre Africa de Vest, mai exact în Togo, care fie vorba între noi, cu cele 5 milioane de suflete, face cât o mahala de la periferia Mumbaiului.

Am aterizat pe aeroportul Gnassingbé-Eyadema din Lome cu aroganţa călătorului care le ştie pe toate şi după mai bine de o saptămână, mama Africa mi-a făcut de urgenţă un duş rece de luare aminte: în savană nu pleci fără un ghid local cu tine, indiferent de câte emisiuni cu Bear Grylls ai văzut cuminte pe fotoliul din sufragerie, în procentul ăla minim de contaminare cu malaria în pofida profilaxiei corecte – te poţi situa chiar tu, colegi din acelaşi proiect pot muri într-o după-amiază când tu te plângi de lipsa apei din duş, ş.a.m.d.

Astfel m-am vindecat forţat de "ştiu eu mai bine" şi "mie nu mi se poate întâmpla" şi m-am lăsat purtată de vânturile şi obişnuinţele tribului ewe şi bine am făcut. La fel cum fiecare sfânt are un trecut şi fiecare păcătos are un viitor, am încercat să-mi spăl greşelile prin răbdare şi toleranţă.

Am învăţat o mână de elevi ce înseamnă lucrul în echipă şi care e rostul jocului în învăţarea unei limbi străine iar în schimb am fost recompensată cu strigăte de bucurie la începerea orelor şi boabe de lacrimi la încheierea activităţii noastre de la Ecole La Voie no.4 din Lome.

În paralel cu orele de predare din Lome am desfăşurat şi o serie de sesiuni de informare asupra problemelor de sănătate şi igienă în rândul unor comunităţi rurale, unde prezenţa apei potabile, a energiei electrice sau a serviciilor medicale sunt concepte pe atât de îndepărtate pe cât ne-ar fi nouă lipsa lor.

”Absolut toate locurile în care am călătorit m-au marcat într-un mod iremediabil”

Mihaela Gligor: Ai o țară preferată? Una care te-a impresionat atât de mult încât te-ar tenta să te muți acolo?

Desirée Halaseh: Toate, dar absolut toate locurile în care am călătorit m-au marcat într-un mod iremediabil, m-au îmbogăţit şi m-au scuturat de ceea ce era în plus. De la templele buddhiste din Bengalul de Vest, la pieţele de fructe din Lome, la plajele din Timor, grădinile subacvatice din Sumatra şi până la camerele mici şi intoxicate de santal ale Jaipurului, toate au un loc special în memoria mea afectivă. Eu sunt mereu în mişcare. Mă amuz teribil când prima întrebare cu care mă mai abordează vreun amic cu care nu am vorbit de vreo lună - este invariabil "acum pe unde mai eşti?" Drept urmare sunt mereu pe drum şi nu am de gând să mă opresc prea curând. Da, îmi mai trag sufletul pe vreo insulă câteva luni, pe vreun munte alte săptămâni, dar de rămas nu pot rămane niciunde. Mă cheamă drumul!

Mihaela Gligor: Dintre toate bucătăriile pe care le-ai încercat, care anume te-a încântat cel mai mult?

Desirée Halaseh: Fără doar şi poate una din care nu lipseşte elementul picant. Unde altundeva decât în ţara în care condimentele au plecat şi au venit pe vase portugheze, arabe sau britanice iar mai apoi au fuzionat cu bucătaria chineză, malazesiană sau singaporeză. În India, evident!

Cel mai bine se mănâncă la dughenile din colţ de stradă. Mâncarea e proaspătă, se serveşte repede şi încă o porţie e pe vine. Masala e un mix de cinci condimente printre care chilly, cuişoare şi cardamon. Ei, ia mixul ăsta şi pune-l în orice: ceai, omlete, linte, orez sau pui – şi uite tocmai ai avut primul crash-course despre bucătăria indiană.

„Copiii m-au învăţat să privesc lumea cu inocenţă”

Mihaela Gligor: În călătoriile tale ai întâlnit o mulțime de oameni. E cineva care ți-a rămas în minte? Cineva de la care ai învățat ceva cu adevărat deosebit?

Desirée Halaseh: Îmi aduc aminte de o după-amiază în care după câteva ore de urcat şi coborât dealurile de ceai verde al Darjeelingului am ajuns la un centru de refugiaţi tibetani, unde se fac produse de artizanat şi unde există o şcoală primară pentru copiii tibetani ce trăiesc fie la centru fie prin împrejurimi.

M-am aşezat într-un colţ să urmăresc jocul copiilor şi în scurt timp m-au acaparat de-a binelea: am împărţit un pachet de biscuiţi în patru oameni şi doi câini, am bătut mingea şi toba, ne-am facut poze şi am pozat, am râs fiecare în limba lui şi am tăcut fiecare în sufletul lui. Le dăruisem o mică tamburină, după care am plecat să ma plimb prin Centru. La plecare, de nicăieri apare o haimana mică cu pantalonii rupţi şi fară un dinte - cu tamburina în braţe. Vroia să mi-o înapoieze.

Orinde am ajuns copii m-au învăţat să privesc lumea cu inocenţă, să dau şi să primesc, să mă bucur şi să-i bucur pe alţii în aceeaşi măsură.

Mihaela Gligor: Dintre toate locurile, monumentele pe care le-ai văzut în călătoriile tale, care-ți este cel mai drag?

Desirée Halaseh: Monumentele sunt lipsite de viaţă. Uitate de timp şi readuse în memoria colectivă prin broşuri lucioase. Evit atracţiile principale ale unui loc pentru că mă obosesc şi nu-mi spun nimic nou. Bineînţeles a fost o vreme când (...) dar am deschis bine ochii iar astăzi mă interesează spiritul unui loc, ce îl animă, cum se trezeşte, cum respiră şi cum adoarme.Un loc drag mie e mai degrabă un organism viu, un oraş întreg – Jaipur cel roz, unde am aterizat pentru prima dată pe subcontinent şi la care revin ca la casa din copilărie de fiecare dată când mă întorc în India.

Mihaela Gligor: Știu că scrii pentru National Geographic Traveler. E una din revistele mele preferate. Cum e să știi că te citesc atât de mulți oameni?

Desirée Halaseh: Minunat! Cum să fie? Mă gândeam într-o zi la momentele când revin acasă şi întrebările pe care le primesc de fiecare dată. Văzând că se îngroaşă gluma şi cu plecările (ultima data m-am decis spontan să plec în vacanţa de Paşte şi am rămas pentru două luni în Indonesia) dar şi cu întrebările, am considerat de cuviinţă să le adun alături de însemnările de călătorie şi să le arunc în lume. Şi uite aşa, povestea despre „Viaţa într-o valiză" va vedea lumina tiparului la sfârşitul verii, în numărul de toamnă a ediţiei româneşti National Georgraphic Traveler.

”Pentru mine există doar aici şi acum”

Mihaela Gligor: Cum reușești să le faci pe toate? Și să scrii și să răspunzi solicitărilor și să călătorești? Îți ajunge timpul?

Desirée Halaseh: Viaţa mea e compusă doar din ceea ce îmi doresc să fac cu adevărat. Mi-am propus să nu fac parte din tagma celor care aşteaptă pensionarea, o mărire, un concediu prelungit sau mai rău – un eveniment tulburător (boală, divorţ, concediere) – pentru a-şi schimba modul în care abordeză existenţa. Pentru mine există doar aici şi acum, doar decizia de a trăi după propriile reguli. Şi ceea ce e mai fantastic e că nu există o reţetă de succes: uneori îţi iese pasienţa, alte ori nu. Am primit refuzuri, m-am confruntat cu neîncrederea celor din jur dar am mers mai departe. Un refuz a însemnat mereu o reorganizare, un dram de creativitate în plus. Au fost paşi mici care ulterior s-au transformat în salturi uriaşe. Am încredere că tot ceea ce fac pozitiv pentru mine şi lumea din jur mă va duce către ceea ce-mi doresc. Rezonanţa lucrează mereu.

Mihaela Gligor: Care sunt cele trei lucruri de care nu te desparți niciodată în timpul călătoriilor tale?

Desirée Halaseh: Mă despart de orice cu uşurinţă, mai ales din cauza faptului că prefer să călătoresc din ce în ce mai light. Însă Nikonul, converşii şi un carnet de notiţe nu mă părăsesc niciodată.

Mihaela Gligor: Te-ai gândit vreodată să îți aduni cele mai frumoase amintiri într-un volum? Sunt sigură că va avea mare succes.

Desirée Halaseh: De la vorba pân' la faptă e cale lungă! O dată şi o dată probabil că mă voi izola iar pe o insulă sau mai bine într-un sat din plămânul Africii şi am să scriu ce oi vedea cu ochii.

Mihaela Gligor: Crezi că lumea se poate reduce la o trăire? Care ar fi aceea?

Desirée Halaseh:  Trăieşte. Cu tot ceea ce implică asta.

Mihaela Gligor: Ai un cuvânt al tău, unul care să te definească în raport cu experiența acumulată?

Desirée Halaseh: Încearcă.

Mihaela Gligor: Unde te vezi peste 10 ani? Unde ai vrea să ajungi și nu ai reușit încă?

Desirée Halaseh: Oriunde mă va duce drumul. Oriunde am să simt o chemare. De obicei e foarte departe şi pentru mult timp.

Mihaela Gligor: Mulțumesc.

Desirée Halaseh: Dhanyawad!

 

Fotografie: Iulian Ursachi

Interviu publicat in Monitorul de Cluj, 31 iulie 2014