Țara Mangoului Răsare

Cu un ochi leneș și un picior cam șubred care îl face să șhiopăteze amintindu-mi vag de Richard al III-lea, Alehandro se aburcă în taxiul galben cu direcția Yumuri. E dimineața și iar am ratat trezirea, sunt întârziere ca de obicei dar promisiunea unei mici excursii de o zi în locul unde râul întalnește oceanul – mă însuflețește peste măsură.  

De când ne-am instalat în casa vărului său, Alehandro nu ne-a dat răzag o clipă: parcuri naționale, escaladări pe munte,tururi cu bicicleta, junglă și șopârle, plantații de cacao și cafea, toate la un super preț pentru ambițiile noastre turistico-sportive. Degeaba am încercat în fel și chip să-i explic că noi n-am venit la capatul lumii pentru excursii organizate cu început, cuprins și încheiere,că mai bine ne-am pierde anonimi prin mulțime și fără planuri de a bifa toate atracțiile locale. Alehandro e surd și orb și iată că a doua zi ne-am învoit de bine, de rău să-l însoțim până in Yumuri, la 30km de Barcoa,unde ne aciuasem in ultima din cele șase săptămâni prin Cuba.

De îndată ce punem piciorul în satul Yumuri,două femei ne asaltează cu întrebări: de unde venim? România, da știm, e frumos tare acolo, poporul cuban e frate cu românul, suntem pentru prima dată în Cuba ? Aha interesant, dar câteva haine aș avea în plus? Măcar tricouri,Yumuri e departe tare de Baracoa și e greu al naibii să ajungi până acolo. Iuțesc pasul către ponton de unde urmează să ne îmbarcăm pe râu către jungla. 

Ramon.

La gura râului, înainte să ne lansăm în boat-taxi către Canyonul Yumuri și malurile abrupte ce despart plajele cu nisip cenușiu de râul învolburat- ne așteaptă un ins îmbracat numai întrun șort zdrențărit ce nu rupe boabă de engleză. El este Ramon și va fi ghidul nostru pentru ziua de astăzi. 

Plutim liniștiți, întrucâtva chercheliți de toropeala amiezii, printre cheile înalte de peste 150 m preț de vreo jumate de oră iar la debarcare, surpriză, Ramon ne așteaptă deja pe prima plajă. Venise înotând până acolo,cu maceta între dinți și nimic mai mult. 
După ce ne-a pus la curent cu situația localnicilor din Yumuri care nu-și pot procura haine decât din Baracoa spre care nu există nici un mijloc de transport în comun, Ramon ne ajută să traversăm râul desculți cu apa bine trecută de jumatea piciorului printre pietre ascuțite și pe alocuri alunecoase. Mulți turiști au trecut la fel pe aici, au promis că se vor întoarce cu haine și roți de biciclete însă nici unul nu s-a ținut de promisiune. Ramon nu se plânge. Ramon povestește. Despre bunica congoleză, despre stranietatea conceptului de căsătorie în Cuba, despre populația Taino care la venirea spaniolilor s-au aruncat în râu, chiar aici, strigând – Yo muri (am murit), despre cele două fiice ale sale, despre meseria de ghid, despre fiecare copac și fiecare frunză care ne iese în cale. 

De unde de ne-unde scoate patru nuci mari de cocos pline ochi de suc pe care le cară până la locul unde ne vom scalda sudoarea mersului printre șopârle și cocotieri. Pe drum ne agațam de liane cu Ramon în rolul principal, energia lui e contagioasă. Râde cu gura până la urechi apoi ne vorbește despre istoria indienilor nativi de pe meleagurile caraibene, împărțim în mod ne-egal nucile de cocos, una noi -două el, nu-i pasă de nicio regulă standard ale asociației de ghizi care a pus monopol pe frumusețile Cubei și care ridică oportunismul la rang de virtute. 

Taie crengile uscate care blochează cărările înguste, ne ia aparatul să pozeze un cameleon, culege alte nuci de cocos pe care le ascunde strategic în ascunzișuri numai de el știute, dispare fără știre să caute o țigară de la un alt ghid, revine cu fructe de mamey pe care mi le curață una câte una, se oprește în fața unui copac pe care nu-l poate identifica. Are flori mari galbene, aduce a banan, dar nu e... Retează una dintre ele:  o va picta acasă și i-o va face cadou mamei copiilor săi. I se aprind ochii când ne vorbește de ea. De 15 ani o iubește ca-n prima zi, dar la căsătorie nici nu se gândește. Aici așa se petrece iubirea: te-ai îndrăgostit, rămâi lângă alesul tău o viață. Nici o hârtie nu poate lega doi oameni care deja au ales să-și petreacă restul vieții împreună. Pai și ce faci dacă-ți trece dragostea într-o zi? Ce să fac, îmi iau la revedere și plec altundeva. Dar nu de lângă Maria. De ea nu-mi trece niciodată.

Ramon are 35 de ani și visul său e să devină vânzător ambulant de fructe. Așa și-ar putea face singur programul și ar fi propriul său șef.  Acum e ghid dar norma întreagă e la tăiatul nucilor de cocos. Câștigă 2 dolari în zilele bune și depinde de alți ghizi care au conexiuni în Baracoa și care primesc grupuri mai mari de turiști. Când nu reușesc să se ocupe de toți îl cheamă pe Ramon. 

Înotăm, pozăm, râdem, ne mirăm și de la capăt. Alehandro așteaptă să-i plătim cei 35 de dolari pentru benzină și sugestie. Ramon înoată înapoi spre sat. 
***

Propunerea de a evada în Cuba pentru mai bine de o lună a fost mai mult decât suficientă pentru a-mi șterge melancoliile și amărăciunile provocate de ancorarea în dezolantul oraș natal. Sigur, plec departe pentru a fugi de responsabilități mai mult sau mai puțin închipuite, de rutinaj și surmenaj, de familiar și confortabil. Slabiciunile par a fi mai ușor de suportat atunci când nu sunt previzibile pentru cei din jur. 

Așa că – o nouă dimineață un nou început: 7:30 AM.  Aeroportul Sheremetyevo din Moscova s-a luminat de ceva timp. Timp de mai bine de 17 ore m-am plimbat prin toate terminalele de la C la F, am adormit în poziția gânditorului etern pe scaunele iscusit dotate cu mânere din fier de-a stânga și de-a dreapta, m-am mai dezmorțit la Gloria Cafe cu o salată rece și o canapea caldă.  
Bucurie și suspans pâna ce am așteptat o oră să mi se facă de ce- ul și în ce fel-ul călătoriei mele în Cuba: ce vizitez, de ce, ce vreau să fac, de ce cu bicicleta, vreau să văd școli, spitale, bătrâni, fac sau nu parte dintr-o asociație guvernamentală.  Doamna ofițer, eu am venit aici cu treburi grele, e ziua mea acuși si nu puteam nicicum să o sărbătoresc decât pe malul Atlanticului,n-am timp de spionaj și alte bazaconii conspiraționiste.

Ne despărțim cu părere de bine,nu înainte ca doamna Marietta să-mi recomande cel mai bun curs valutar și cel mai onest taximetrist. Cuba, bine te-am găsit!

Havana.

Pe marginea Maleconului soarele abia pe la opt dă semne că ar pleca.
Pescarii pescuiesc, băiat-fată se sărută, una aleargă, unul ascultă muzică, altul privește în gol, taxiurile taxează, autobuzele fumegă, se creează mici bisericuțe, probabil în funcție de apartența la un anume CDR (Comites de Defensa de la Revolution sau micile grupări atașate fiecărui cartier care raportează guvernului, poliției și terțelor părți orice activitate suspectă a mai onorabililor cetățeni).

S-au aprins luminile, s-a întunecat Marea Caraibelor, defapt a Floridei, de după orizont America ne pândește hulpav. „Ce bine ar fi să am o biclă, aș face Maleconul în câteva minute”, iar mania asta de cât mai repede, cât mai mult, credeam că am încetinit pasul. Cineva vinde biscuiți, alune la cornet și floricele în pungi mici și uleioase de plastic, ajută digestia – mă încearcă bătrînul vânzător cu voce de miere și ochi de vultur, ba pe dracu, doar să treacă timpul. Ce timp domle, cel pierdut, pe care tot nu-l mai găsim?

Miroase a parfum ieftin pe oriunde, în autobuz corp lângă corp, deodorant și parfum, cum n-a văzut Romania în zilele ei mai toride.

Ar trebui să intri o dată într-un magazin de pe Neptuno colț cu Amistad aici în Havana: tejghele de-a lungul și de-a latul unei încăperi prost luminate cu rafturi semi-goale, atent investigate de zeci de ochi doritori. Să-ți descriu una: un șir luuung de deodorante, două paste de dinți, trei săpunuri, câteva duzine de sticluțe cu ojă, o pilă și ... cam atât. Și asta într-o mercerie bine aprovizionată! Ia de aici Mega Image cu 10 feluri de brânză sau Carrefour cu toate raioanele tale pline de băuturi răcoritoare pentru toate gusturile, vârstele, dietele și bugetele. 
Perioada Specială continuă de voie liberă în Havana. 

Și totuși. Muzica bubuie de dimineață până seara, femeile, până și cele mai improbabile grații își poartă feminitatea în rochii scurte, strâmte, colorate și insinuante, bărbații miros a bine, se râde, se cântă, viața e o glumă Raul, că altfel am fi cu toții la mititica sau la fără clanță, ți-o jur!

Angel.
De la fereasta celui de-al treilea etaj al hotelului Lido, în Centro Habana ba se vede o rază de soare, ba un nor de umbra, ba o ploaie pasageră. Precum stările mele schimbătoare e ziua de azi. Dacă mai adaugi instabilității mele și o meteosensibilitate latentă, ai tabloul perfect: aș mai sta, dar ce aș pleca.

Să fi fost în jur de ora prânzului trecute când mi-am luat meteosensibilitatea de un braț și umbrela sub celălalt și am ieșit ca melcul după ploaie.

Ochisem de ieri un proaspăt paladar, convenabil situat la o aruncătură de băț de Lido și tocmai mă pregăteam de un arroz con pescado en moneda national desigur. 

Fericirea în moneda national are picioare scurte. Nu-i vorbă, arrozul cu pescado au fost delicioase doar că nota de plată a venit în moneda convertible sau peso-ul  cuban, adică de vreo ori mai mult decât m-aș fi așteptat.

O cafea la Inglaterra cu son și salsa m-a cam binedispus. Cât? Păi cam de vreo câteva perechi de cercei, niște cărți de poezie sud americană și un carnețel de notițe nou-nouț. Plină de emfază lingvistică iau loc pe bancă, sub un copac înflorit pentru a mă delecta de noile posesiuni. Mă uitam cu părere de rău spre o pereche de cercei albi ce nu-i voi purta nicicând. Si, si, claro. Zâmbesc. Mut și definitiv. Însă Angel e determinat să lege o amiciție pasageră într-o după-amiază proaspăt răcorită de o ploaie subtropicală.

A fost în Mexic apoi în Arizona, iubita lui (una dintre) era din Africa de Sud, călătorește cu mintea stând de vorbă cu străinii prin parcurile havaneze. Hey, ai  fost la plaja? Claro en los Playas del Este, la Guanabo. Wow, tu chiar îți știi mersul prin Cuba. Data viitoare să-ți iei doar un bikini și o sticlă cu apă. Dar uite cum: pui sticla la frigider, se face condens, o învelești în ziar și pam pam ai apă rece o zi întreagă. Tare Angel, nu știam. Mucias gracias, o încheiem aici? Ei, nici vorbă. Ai mâncat? Poi eu la cină mă mulțumesc cu un mango și trei banane. Știu și de unde pot să le cumpăr în pesos cubanos, mulțumesc frumos! La intersecția Neptuno și Consulado îs cei mai faini băieți cu vreo 3 tejghele pline de tot ce am eu nevoie. Ay chica tu ya lo sabes todo! Păi cum crezi măi Angel, că am picat ieri din cer și mănânc numai sandwich-uri în lobby-ul hotelului? (n.r Aroganță turistică la cel mai înalt nivel.)

Bun, să continuăm. Angel arsenalul pregătit: embargo-ul Statelor, discriminarea pe culori, guvernul corupt, copilăria grea, aventura pe corabie până în Grecia la 9-10 ani (9 ani, pe bune Angel?) salsa, son, tobe – you name it he had it!

Ce să mai, tocmai îmi făcusem abonament la biblioteca centrală și ghidul audio e gratuit. Mă felicitam în gând pentru buna dispoziție de a-lăsa pe Angel să mă abordeze tam-nesam, clișeic și fără rușine în parcul central de pe San Rafael, pe dreapta cum treci de magazinul universal America Libre, la doi pași de Casa de la Musica. 

Dar, iată, inevitabilul s-a produs: sora mea, copil, lipsă de calciu, își scoate portmoneul, aud doar crâmpee din monologul tânguitor, mă rog să nu fie ceea ce îmi pare, Angel chiar erai simpatic, vroiam să vin luni la concertul tău de son...!

Ne ridicăm robotic de pe bancă, cu pași iuți spre coșmelia la care rația de lapte se platește numai în pesos convertibles, nu-i așa Suzanna (vânzătoare)? Si, claro! 11 CUC zboară pe aripile vântului din bugetul meu pe ziua de azi, un lucru este cert: Filantropica lui Caranfil e joacă de copii prieteni! Angel și-a jucat rolul impecabil și acum mă lasă în urmă vesel, cu 5 kile de lapte praf în brațe și bucuria lucrului bine făcut. Viva la revolucion!

Pescarul lui Papa.

Am coborât pe Villa Panamerica într-o după-amiază târzie după un drum lung, fumigen, exasperant și claustrofobic cu metrobusul P8. Esta es la última parada?

În față un șir de tonete cu de toate și nimic, în spate o frântură de mare. Pornesc  spre Hotel Panamericano șovăielnic, când preludiul unei furtuni electrice mă ia pe nepregătite. N-am de gând să irosesc toată osteneala pe două trei trăsnete deși consider de cuviință a ajunge cu un pas mai alert către destinație. 

Mica comunitate rurală din portul Cojimar a servit drept oglindă poveștii lui Papa Hemingway – Bătrânul și Marea.

O bătrânică vioaie cărând și o plasă plină vârf cu nu-știu-ce-dar-oricum-e-important, cu vreo patru pușlamale care vor doar să meargă mas rapido, por favor mă duce preț de trei străzi către Fort fix în fața căruia se află bustul lui Papa. Es muy lejano încearcă ea să mă descurajeze, dar n-am azi urechi de auzit ci doar ochi de căscat spre mare și drumul către ea populat de casuțele gălbui ascunse sub tufe roz de bougainvillea.

În fața portului e un mic parc,un mic bust și un puțin mai mic ponton. Calc nesigură scândurile prin care întrevăd prea bine marea. Un pic prea bine decât ar trebui oricum. 

Așteptam să prind un cadru fulgerător al furtunii ce părea că se apropie mâncând pământul, când... Nu l-am auzit venind, nu l-am vazut plecând. Un câine osos și alb ce se agita de zor nevoie în spatele meu mă făcuse să-mi întorc privirea: cineva se așezase jos și își pregătea meticulos - cu degetele groase și noduroase în prelungirea unor brațe viguroase, bătute de briza subtropicală - nada într-un nailon. Părul alb,ondulat ieșea atent de sub o șapcă albastră iar barba atent tăiată îi acoperea bucuria îndeletnicirii de după amiază. Dacă nu e Santiago însuși, îmi fulgeră prin gând îndată. "Marele meu pește trebuie să undeva pe aproape."

Țara mangoului răsare.

În drum către Trinidad cum vii din Havana, autobuzul Cubanatur face vreo trei opriri. Ultima are loc în mijlocul unei presupuse grădini cu magazine kitsch de suvenire, țarcuri pentru animale exotice precum iguana, hamsterul sau bivolul sud amercan, un restaurant cu o turmă de câini emaciați și câteva baruri cu sucuri natural și alte energizante locale. Timpul se scurge aici între venirea și plecarea autocarelor Viazul și Cubanatur. Starea vegetativă a lucrătorilor din grădina comercială e întreruptă doar de nedumeririle standard ale pasagerilor năuciți de la temperatura de criogenare din autobuz și cea de dezintegrare celulară prin topire de afară: unde e toaleta, cât costă apa, aveți un meniu cu prețuri,etc.

Fructe de mango alb se zăresc la fiecare cinci pași. Pasagerii sunt refractari, ignoranți sau poate doar timizi – nimeni nu aruncă o privire în jos. Ridic două fructe cu bucuria hoțului neprins, paznicii nu m-au surprins, nu le pasă sau aici chiar e țara mango-ului răsare. Seara târziu la etajul unu al casei particulare Mary din Trinidad tai meticulos fructul galben auriu și pâguit. Stupoare: imaculata pulpă are gust de nectar al zeilor,e nițel rece iar sucul dulce mi se prelinge printre degete. Cuba nu poate fi niciodată înfometată atâta timp cât copacii de mango îi vor popula plaiurile!

Am plecat din Cuba cu un singur gând: privește mereu lumea dintr-un alt unghi. Prințul și cerșătorul își schimbă hainele mai des decât ai avea timp să înțelegi că asiști la un miracol. 

Fotografii: Iulian Ursachi & Desiree Halaseh

* Text publicat în Suplimentul de Cultura