Primul zbor

A fost odata ca niciodată când, pentru a ajunge să pășești în afara granițelor patriei spre ținuturile făgăduinței din Occident, aveai nevoie de invitații, aprobări, traduceri autorizate, vizite la ambasade de tipul ce-cum-și-de ce, de nervi de oțel și o determinare de neclintit.  Unde mai pui și faptul că trăgeai după tine un țâr slab și speriat din cale afară (eu), care culmea, mai avea și un nume ciudat, iar ofițerul de serviciu părea să nu înțeleagă nici în ruptul capului cum de suntem înrudite. Da, fetița e în grija mea, da, am decizia judecătorească, da, am invitația autorizată de la Consulat, da, mergem în vacanță, da, ne întoarcem înapoi, tot zicea mama.

Era vara anului 1996, aveam unșpe ani și mergeam în vizită la mătușă-mea. Vacanțe romane. Roma era pentru mine un tărâm de vis, de unde, o dată pe an, veneau gumele roz Big Babol, Lavazza roșie, biscuiții de cacao Mulino Bianco, păpușile Barbie și rochițele Benetton. Italia era o fabrică de fericire în care oamenii mâncau numai paste și mozzarella, aveau dinții prea albi și pielea mereu arsă de prea mult soare. Așa văzusem pe Rai 1 la primul nostru televizor color, la care sonorul nu mergea mai mult de jumate și trebuia mereu să ciulim urechile ca să nu pierdem firul poveștilor de călătorii de la Linea Verde de prin toată Italia.

Nu călătorisem foarte mult pâna atunci, palmaresul meu de călător se întindea de la Eforie la Lacul Roșu și înapoi. Când a primit viza pe 3 luni, mama m-a gătit în cea mai frumoasă rochie de tricot galben și mi-a spus să-mi fac bagajele. Vara asta ai s-o ții minte toată viața.

Otopeni părea o navă extraterestră. Creaturi de toate culorile, toate înălțimile și toate credințele mișunau organizat în toate direcțiile, Cerberul-vameș aproape că ne-a zâmbit, cele două valijoare au dispărut subit în gura flamândă de metal, o monedă de 500 de lei rătăcită prin buzunar a rămas pe masa de control, iar eu căscam ochii mari la monstrul cu dungă verde.

Însoțitoarele de zbor cu sacouri verzi asortate scaunelor si fuste bleumarin peste genunchi ne salută ca într-o reclamă la pastă de dinți – ”Benvenuti a bordo di Alitalia!” și ne îndrumă spre locurile noastre. Mami, doamnele astea o să ne salveze pe toți dacă ne prăbușim?

La fereastra sta un domn elegant cu păr alb și cămașă bleu. Mama, vreau la geaaam! Nu vorbește românește, dar – după expresia mea nemulțumită și brațele încurcișate ostentativ spre disperarea mamei – cuvintele ar fi de prisos. Se ridică și mă poftește râzând cu toți dinții pe scaunul lui. Victorie!

Deși a mai zburat de doua ori, mama pare să nu se simtă prea bine. Bea multa apă și vorbește puțin. Eu ma zbengui, citesc toate revistele, înfulec toate bunătățile frumos așezate în farfurii și păhărele de plastic alb, îi demonstrez recunoștiință veșnică domnului elegant prin recitarea cu intonație a cifrelor de la 1 la 20 în italiană și sunt convinsă că aș putea să sar din nor în nor până la Roma, poate chiar și să trag un pui de somn dacă găsesc unul mai moale.

Două ore mai târziu, văd câmpiile, marea și casuțele de pe plaja tot mai aproape. Nici nu-mi mai dau seama daca dorm sau mi se pare. Toate se învârt în jurul meu. Mama, domnul elegant, fetele draguțe cu uniforme apretate, brioșa cu dulceață de caise au dispărut. Tâmplele îmi plesnesc, am uitat de nori și de plutire, vreau să mă întind în patul meu de acasă. Când se oprește chestia asta? Punga de hârtie. Repede. Un moment de glorie. Aaaa! A trecut.

Doamnelor și domnilor, vă mulțumim că ați ales Alitalia. Temperatura la sol e de 35 de grade. Bine ați ajuns la Roma!

*Articol publicat pe www.caia.ro