O zi cat o saptamana. Ekpui si lacul fermecat

Ekpui e aruncat undeva pe malul lacului Togo, intre o bruma de cocotieri si zeci de casute de beton recent construite de noul sef al satului cu ambitii capitaliste, care percepe o taxa de vizitare fiecarui strain care paseste in regatul lui.  Mai la dreapta, pe o colina, sta cocotata o umbra de casa. Abrupt, tarmul musca din ea, lasand urme adanci. Un pescar pe-o luntre isi impinge soarta in larg. Aici, masa inseamna cativa pesti piperniciti si, daca ai rabdare si-o plasa buna, creveti cat sa-ti ajunga pe-o masea. Aici oamenii nu s-au nascut cu o lingurita de argint in mana, viata e grea, se naste cine vrea, traieste cine poate. Pamantul, apa si cerul le sunt martori; traiesc de pe o zi pe alta, in voia sortii.  Si fiecare zi e o lupta. Cativa o castiga, multi o pierd.

Dimineata devreme, cu ghiozdanele pline de planuri si trasee, am plecat spre primul sat african din lunga noastra expeditie. Expeditie in tara care odata a purtat stigmatul de coasta a sclavilor pentru vasele europenilor avizi de capete pe care sa le jongleze dupa bunul-plac.

Beaugar a insistat ca satul uneia dintre bunicile lui, care e inca in viata, e peste poate de frumos, un loc unde traditiile voodoo sunt inca in floare si unde lacul din fata casei are puteri miraculoase de vindecare. Cum starea mea de sanatate se subrezea pe zi ce trece, am decis ca e o buna ocazie sa dam curs invitatiei si sa incercam metode alternative de a ne acomoda la noul trai pe continent.

La drept vorbind, imi doream sa ajung cat mai aproape de salbaticia Africii, de locurile inca neinghitite de turisti, de simplitatea unei zile lungi si calde, de rutina unor oameni care nu se grabesc nicaieri.

Patru in spate, doi in fata. Asta e regula taximetrelor togoleze.  Pe noi ne amuza aranjamentul si dupa aproape o luna petrecuta pe aici deja ni se parea un fapt perfect normal.  Dupa cateva ore bune de mers prin cele mai fierbinti ore ale asa-zisei ierni africane – ajungem in Vogan. In fiecare vineri, la Vogan se organizeaza o piata de fetisuri, ascunsa undeva la periferia unui bazar in care ai sa gasesti orice numai ananas nu: banane, faina, cola cu gheata la punga, gaini, materiale textile, macete si evantaie din paie.

Cascam gura in dreapta si-n stanga, in timp ce Beaugar isi face, dibace, loc printre aleile labirintice ale bazarului. Cu toate ca nu par a fi deranjati de prezenta noastra inopinata, e evident ca principala atractie a targului e grupul celor patru albi usor zapaciti de toropeala si de zarva generala. Ajunsi in mijlocul pietei de fetisuri, ne cuprinde un fior straniu –  sute de capete de animale zaceau inerte pe cearsafuri la picioarele noastre. Un supermarket sinistru de mortaciuni aprovizionat din belsug cu vulturi, capete de broaste-testoase si cranii schimonosite de maimute, labe de tigri albi, piei de sarpe, cozi blonde de cai, lilieci si statuete grotesti din lemn.

Un amestec de curiozitate si greata ma face sa scot camera si sa ma apropii de obscenele tarabe, dar sunt oprita numaidecat: Fotografiile sunt permise numai celor care cumpara, altfel … stergeti-o de aici! Beaugar incearca sa-l convinga ca facem un documentar, ca suntem voluntari, ca n-avem un sfant in buzunar – vanzatorul nu se lasa deloc induplecat. Ma resemnez, dau sa plec, dar sortii lucrasera pentru mine, astfel ca, pentru o taxa simbolica (?!), mi se permite sa-mi dau frau liber impulsului creativ.

Cateva cadre mai tarziu si ceva mai putin entuziasm, ne aciuam la umbra singurei terase din imprejurimi. O cladire ponosita, perfect camuflata in peisajul desertic, isi deschide scartaind poarta catre o curte interioara cu opt mese si tot atatea randuri de banci. Scurt si la obiect: bere (Guinness si Eku), Youki de mere si cam atat. Bonus primim cate un cub de gheata si o scrumiera.

De doua zile conjunctivita s-a agravat si fiecare clipit e o provocare, ar trebui sa stau intr-un mediu steril imbibat de picaturi oculare numarate, dar asta e ultima mea grija. Am convingerea ca vindecarea vine din interior sau, ma rog, de la bunica-vraci care ne asteapta in Ekpui. I-am cumparat faina si ierburi ca sa ne pregateasca un akume de bun venit la cina, seara cand vom ajunge acolo.

Ne terminam berile, sucurile, pozele si rasetele si pornim spre sat. Mai avem cateva zeci de kilometri si trebuie sa ne targuim iar drumul pana acolo. Cu greu, oprim un zemi john, el mai opreste doi, iar eu mai agat unul si iata-ne gonind prin praf si paduri tropicale catre Ekpui.

Bunica trebaluieste prin curte, vantul adie usor printre cocotierii de pe plaja,  Aboy – un flacau de vreo 12 ani ne ia rucsacurile din carca si Beaugar ne prezinta, tantos, curiosilor de dupa gard. Ne cazam rapid in camera de oaspeti, care, spre nedumerirea noastra, nu are nici macar vreo saltea ratacita, ci doar o masa si cateva fotolii de lemn care, cu greu, ar suplini functia de pat improvizat. Facem cumva. Om vedea noi mai tarziu, hai sa ne aruncam nitel in apa, sa ne mai treaca naduful, ca zau mi-a ajuns pana la ora asta!

Infasurata doar intr-un sarong alb care-i acopera partea de jos a corpului, cu ochi blajini si maini muncite, bunica poarta cu mandrie cicatricele care-i cresteaza adanc obrajii – semn distinctiv al tribului ewe din care provine, avand o profunda semnificatie spirituala la nivel de protectie, onoare si frumusete.

Ne apropiem fara prea multe protocoale, nu e loc de conversatie plicticoasa de convenienta, ci doar de un zambet si de voie buna. Se uita cu atentie la ochii mei bolnavi, imi cere un flacon din plastic si imi promite ca pana maine licoarea vindecatoare e gata. „… Si neaparat sa te scufunzi in lac. Apa o sa te curate de toate relele.”  Imi trec prin minte paragrafele din prospectul picaturilor portocalii –  infectie fungica permaneta – suprainfectare – prurit si hipersensibilitate – dar imi trece repede. Mi-am promis ca voi incerca ce-mi va veni in cale, acum e timpul s-o demonstrez.

O data, de doua ori, hey, nu glumea deloc bunica cand zicea ca … Deja ma simt mai bine. Plutesc vreo ora pana ma satur, Beaugar rade de stangaciile mele de inotator si neinitiata in tainele remediilor tribale si, pe nesimtite, soarele a disparut.

De pe la 8 am adormit pe plaja. Ni s-a facut brusc frig si am fugit in camera bunicii. Acolo, caldura mare, tantari si tot felul de sunete dubioase dinspre micul templu voodoo din curte. Nu pot sa inchid un ochi. Inca nu e dimineata? Pe la miezul noptii mi se parea ca trecuse o vesnicie. Decid sa ma aventurez in curte, cu doua perne pe post de saltea. Beaugar era deja acolo. Radem putin, fumez incet si ma intind. E cerul spuzit de stele. Ochii imi sunt grei, ma gandesc la o baie in lac, sa ma spal de sudoare si pacate, dar mi-e frica de Mami Wata, pe jumate femeie, pe jumate sarpe, care se arata noaptea si te poarta departe, departe sub ape, intr-o alta lume, pentru cine stie cat timp. Beaugar doarme. Ii aud respiratia grea. Incet, incet, plec si eu.

La 6 ne trezim. Radem zgomotos – cine ia prima galeata de apa la dus, unde is cheile de la singura toaleta din sat, Ina, maturi tu camera bunicii, da?  – eu fac rost de nuci de cocos sa bem pana ni se umplu burtile si uitam ca nu am mai mancat o masa normala de cand am aterizat in Africa. Bine? Bine! Ajungem pe plaja unde spectacolul deja incepuse – mogaldete cu burtile mari fac orice sa ne atraga atentia – pozeaza, danseaza, urla si fac tumbe. Se joaca si fiecare miscare e studiata. Poate el e urmatorul care va declansa un click. Click, click, click, ii trag in cadre pe fiecare in parte. Unuia ii lipseste laba piciorului. Se tavaleste pe jos de ras. Doi, mai curajosi, se posteaza in fata mea si ma analizeaza in detaliu. Vorbesc in ewe si le raspund in romana, dar ne intelegem. Vor sa vada ce fotografii am facut. Le arat, se amuza si se simt peste masura de creativi. Doua coji de mango si cadrul perfect. Click! Ai mei sunteti! La cativa metri, ceilalti fug de-a lungul si de-a latul plajei. Ei, gainile, ratele si nisipul. Ca intr-un carusel. In fata mea, o familie constiincioasa de rate se infrupta hulpav din resturile de coji de cocos. Toata lumea e la datorie. Femeile pe jumate goale isi spala rufele direct in lac, copiii isi fac temele sau mai dau lenes o pagina din manual, altii chicotesc infundat, cineva bate toba, iar eu las camera din mana si ma tolanesc la umbra. Se anunta zile bune. Buna dimineata! Azi e o zi perfecta de plaja.

* Articol publicat pe www.imperatortravel.ro