Prea imediat a durat.

Ioane vrei să vorbești la lansarea mea de saptămâna viitoare? Am scris o carte de călătorii. I'm honored răspunde el vesel și încurajator din celalalt capăt al telefonului. Is cam mellow așa și voi (Marius Ursache, Ionel Onofraș, Tzury) sunteți mult mai tari decât mine. Eu le zic la toți să vină pentru voi nu pentru mine! Ioan râde: te simt că ești cam mellow da să vezi cum ai să fii cu o zi înainte... În comă! [acum 2 zile]

Râdem amândoi, e bine, îmi zice că are o carte în plan, dar acum nu, poate mai tîrziu, acum stăm și ne uitam la tine.

Ioan e dus de acasă de mult. Pe insule, prin triburi, la oceane. Știi discursul. În paradis. Să fi trecut vreo 4 ani și mai bine de când am pus ochii pe un text de-al lui publicat la mai mult decât invidiabilul Braduț Florescu pe blogul ăla de călătorii. Și zicea așa: oamenii sunt ca verbele. Unii se conjugă cu a avea, alții cu a fi. I-am scris imediat: Ioane trebuie să vorbim. Noi simțim la fel.

Plecăm în lume și ne întoarcem la matcă. Ne bucură depărtarea și parcă zilele sunt mai frumoase acolo. Eu sunt mai frumoasă, bună, generoasă. Oglinda îmi zâmbește cu indulgență și căldură. Ca pe un om iubit. Mi-e bine să-mi fie dor, mi-e bine să mi se simtă lipsa. Absorb curaj și uit de greutățile plecării. Desprinderii de casă. De familliar. De știu ce vrei să-mi spui fără cuvinte. Căci mai departe de cuvinte am să mă înțeleg și eu pe drum.

Desiree ai auzit ceva? Cică a avut Ionuț un ............. [aseară]

Mă gândesc la toți Ionuții de pe lume. Dar nu la tine. Tu nu.

Seara apasă greu pe mansarda unde stau, cu nori sângerii. Vreau să respir. Ies din casă. Plouă și nu plouă. Picură așa ca un robinet stricat. Mașinile accelerează pe lângă mine și eu îmi târâi picioarele mai greu decât fibra cleioasă a unui melc după ploaie. Revin. Mi-e totul a jale. Frec vase uitate de 2 zile, aștern cearșaful alb. Încerc să mă curăț. Și nu-mi iese.

Dimineața e mai rău. [azi]

Acum vreo 2 ani spuneam așa: Viaţa mea e compusă doar din ceea ce îmi doresc să fac cu adevărat. Mi-am propus să nu fac parte din tagma celor care aşteaptă pensionarea, o mărire, un concediu prelungit sau mai rău – un eveniment tulburător (boală, divorţ, concediere) – pentru a-şi schimba modul în care abordeză existenţa. Pentru mine există doar aici şi acum, doar decizia de a trăi după propriile reguli. Şi ceea ce e mai fantastic e că nu există o reţetă de succes: uneori îţi iese pasienţa, alte ori nu. Am primit refuzuri, m-am confruntat cu neîncrederea celor din jur dar am mers mai departe. Un refuz a însemnat mereu o reorganizare, un dram de creativitate în plus. Au fost paşi mici care ulterior s-au transformat în salturi uriaşe. Am încredere că tot ceea ce fac pozitiv pentru mine şi lumea din jur mă va duce către ceea ce-mi doresc. Rezonanţa lucrează mereu.

Ioan își continuă munca și azi. Ioan este. Fii și tu.

Ioan Dan Niculescu. In memoriam.