Viața depinde de revelații care te fac să întorci pagina. Poveste din Sumatra nordică

Departe se pleacă pentru o gură de aer și un șut în fund. Așa nu se mai poate. Așa de la 9 la 5. Așa între patru pereți și șase monitoare. Așa între realitatea-realitate și realitatea mea. Realitatea mea e în mijlocul Oceanului Indian, cu un picior în cercul de foc al Pacificului și altul în Timorul de Est. O fi sângele, o fi mirosul, or fi plajele sau oamenii, dar nu știu cum se face că toți pașii către Est mă poartă: un pas către Istanbul, trei către Petra, încă patru în Jaipur, vreo doi către insulele Andamanului hăt pînă în nebunia de lună plină a Koh Phanganului. Mai departe de toate astea dar mai aproape de mine e Sumatra. Dar să vă povestesc ...

Au trecut luni bune de când m-am întors din India și deja nu mai am stare. La fiecare pas mă împiedic de semne prevestitoare, mailul e un puhoi de tentații transfrontaliere, din bibliotecă îmi susură Kerouac, Bouvier, Feher, Theroux și Mortenson, Oriane îmi povestește de balurile mascate din Kabul, eu – n u m a i a m s t a r e.

E ora 6, programul la birou s-a încheiat dar mai stărui in fața monitorului.  Peste puțin timp urmează  o vacanță de o săptămână și încă nu am nici un plan. Brusc inima îmi bate cu putere. Știu prea bine ce va să vină. Tot mă bateam cu pumnul în piept că plecările mele sunt mai mereu spontane, influențate ba de un proiect ba de vreo promoție sezonieră a vreunei companii aeriene și iată că iar a venit momentul. Momentul acela în care mă dezmorțesc, îmi șterg ochii și vad clar: trebuie, nu că trebuie, dar altfel nu se mai poate – plec. Îmi trec prin minte tot felul de imagini cu locuri unde știam că mi-e aproape imposibil să ajung, pagini ale căror linii mi-au hranit nesațul dorului de ducă, frânturi de conversații neterminate despre cum ar fi dacă. Se materializează toate în fața mea. Gata, gata, pot respira normal. Plec în Sumatra. Definitv și irevocabil. Care va să zică, definitiv și irevocabil m-am decis să plec...

Lung și anevoios e drumul: din București și până în Doha e cale lungă, din Doha și până în Jakarta mă părpălesc pe toate părțile iar de aici încolo... Eiii, de aici încolo e numai bine. Sunt acasă. Iar în Asia după mai bine de patru luni de pauză. Soekarno-Hatta, aeroportul,  aduce a templu javanez de lemn plin de crestaturi papuașe și balineze năpădit de frangipani, un loc în care mai bine rămâii decât să pleci. Viza pe o lună nu-mi da bătăi de cap mai mult de 2 minute și 35 de dolari și peste un scurt zbor înapoi către vest, ajung în Medan.

E drept că mai mult de câteva conversații de la distanță cu Brăduț despre care știam că are un soft spot pentru Sumatra – prea multă documentare nu făcusem. Cu alte cuvinte îmi rezervasem surpriza descoperirii, sămânța necunoscutului, adierea fluturilor în stomac, boarea tărâmului virgin. Cu câteva zile înainte de plecare, îl întreb pe nepusă masă: Bradule,  ai întâlnit vreun vraci prin Sumatra?  Tare am nevoie de unul! Răspunsul nu întârzie să apară: Da, am întâlnit. E un moș genial. Mă entuziasmez prematur după de care aud urmarea:

B:  Dar nu știu cum să-ți explic cum se ajunge la el.

D:  Zi-mi de el...

B:  E la vreo oră nord de Medan. Îl întreb pe prietenul meu de-acolo exact ce și cum și revin.

D:  Are un nume satul, ceva?

B:  Nu mai știu cum se numește satul, că m-a dus Stephan.

D:  Sper să-l pot găsi...

B: Îl găsești, îl găsești. Stephan e elvețian, știe să dea indicații de orientare.

Portul de intrare către Sumatra nordică are reputația unuia dintre cele mai groaznice destinații turistice printre backpackerii Asiei de Sud Est și poate că asta ar ridica semne serioase de întrebare unui călător întreprinzător, însă nu și mie. De bine ce am poposit la poalele aeroportului Kuala Namu mă cuprinde o stare de leu scăpat din cușcă și abia mai am răbdare să negociez un preț bun cu trântorii-șoferi ce gravitează în jurul unei tejghele de Informasi Bandara.

Sunt de patru zile în Medan și de la Braduț n-am mai primit nici o știre. Planul era să-l vizitez pe vraci în primele două zile și apoi să plec spre Samosir, o insula vulcanică din mijlocul lacului Toba, populată de băștinașii grupului etnic  Batak, unde aveam să-mi petrec încă o aniversare departe de casă, așa cum se cuvine: fără tort și pregătiri speciale, cu oameni pe care nu-i cunosc și probabil nu-i voi mai revedea vreodată. 

Când în sfașit renunțasem la ideea că voi mai pătrunde tainele homeopatiei indonesiene, primesc un mesaj: Orang Suci (vraci pe indonesiană) se află în satul Air Tawar pe șoseaua Medan – Banda Aceh. Când te duci să fii răbdătoare, că de obicei sunt 30-40 de oameni care așteaptă să îl vadă.

Planificarea e o femeie ușoară.  N-are rost să o iei prea în serios. În cel mai rău caz te vei alege cu o migrenă, în cel mai bun caz câștigi libertatea de a alege.

Bun neică, așa zi, deci cad toate planurile, prelungesc șederea cu o zi la Residence Hotel, anulez biletul de autobuz spre Parapat și caut o mașină să mă ducă nici eu nu știu exact unde.

Anevoie găsesc un tânar care vorbește engleză - se aciuase în lobby hotelului doar-doar o găsi doritori de jungle trekking și întâlniri inopinante cu urangutanii din Bohorok - și care încearcă să-i explice unui taximetrist că o bule (alb, străin) vrea să ajungă în cutare loc la cutare vraci care să-i dea cutare leac. Nu înțelege prea multe omul nostru, dar se învoiește în cele din urmă să-mi facă pe plac.

Motivul pentru care mă aflu la 8286.23 km de casă, într-un taxi a cărui șofer nu vorbește engleză, în drum spre un vraci pe care nu știu încă dacă și cum am să-l găsesc e bunăoară unul mai puțin turistic și mai degrabă o încercare de a-mi lărgi spectrul asupra unei vieți mai curate, mai aproape de pământ și roadele lui. De a ieși la mal dintr-o altă călătorie care nu se mai termina: oboseală, stres, o muncă ingrată, insomnii și de la capăt.  Drumul până aici e parte din terapie.

La amiază timpul se dilată în satele indonesiene, animalele își digeră lent dilemele existențiale la umbra copacilor de mango iar în jur nu vezi țipenie de om. Cu hârtia în mână, pe care am notat cu mare grijă caligrafică numele celui căutat, șoferul intră în câteva case de la margine de drum în speranța că vraciul nostru chiar există și nu am bătut amar de kilometri  pînă aici degeaba.

Pak Sukiman locuiește într-o casă/dispensar cu o terasă înconjurată de scaune, la intrarea căreia te descalți cu grijă și îți aștepți cuminte rândul la consultație. E plin ochi de femei care chicotesc în bahasa indonesia, eu îmi verific carnetul unde îmi notasem în grabă câteva fraze prin care să-i explic vraciului de ce am venit până aici iar el întârzie să apară. După vreo oră de năbușeală și zâmbete încurcate față de amuzamentul colegelor mele de suferință, se face liniște și apare un bătrânel a cărui vârstă nu reușesc să o deslușesc, gura i se deschide într-un zâmbet știrb de-a binelea, îmi ia mâna între palmele lui – Selamat! – bine ai venit!

Dispare în câteva secunde și reapare cu același zambet larg din spatele unui pahar cu ceai aburind. Uit de hârtie, de frazele prefabricate și mă las în mâinile lui. La propriu. Îmi palpează palmele și tălpile și urgent îmi confirmă: thyroid problems. Da Sukiman, de asta am venit la tine. Ce-i de făcut?

Un tânăr în blugi și șlapi Adiddas îmi arată un teanc de fotografii mai vechi și mai noi cu Pak și pacienții lui: Europe, France, US și cine mai știe de unde... Mai adaugă unul din România prietene, că am bătut cale lungă să vă găsesc.

Simt că prezența mea acolo e doar un pretext, Pak Sukiman își face treaba oricum. S-a evaporat în spatele perdelelor de la bucătărie și meșterește un leac numai de el știut pentru neajunsurile mele.

Broboane de sudoare mi se preling pe spate, câteva muște profită de osteneala mea amețindu-mă și mai mult decât toropeala de amiază tropicală.

Binedispus, bătrânelul îmi înșiră în față un lung rând de ceaiuri, uleiuri și tablete de ierburi tocmai pregătite în casă, iar eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce îmi tot spune in bahasa indonesia. Scoate iute un carnet pe care notează atent modul de administrare precum și câteva reguli de alimentație de acum încolo. Google Translate bine te-am regăsit în viața mea, îmi spun plină de încredere.

Ne facem poze, rupe o cracă de jambu air – un soi de mere roșii în formă de clopoțel, nițel acre și foarte suculente – plină de furnici, pe care mi-o face cadou de rămas bun.

Seara târziu, în camera de hotel de lângă moscheea albastră a Medanului -Raya al-Ma’shun – buchisesc scrisul lui Pak Sukiman de pe o hârtie pe spatele căruia erau enumarate de tipar așa: plante native din Java utilizate pentru orice pentru boala, pietre la rinichi, gută, scabie, dureri de dinți, acnee, gingii inflamate, mușcături de animale veninoase și insecte, arsuri,  căderea părului, inflamații, tratamentele nu au efecte secundare asupra organismului.

Două luni de du-te vino printre insulele Indonesiei, din Sumatra până în Timorul de Vest și un strop din tainele medicinei ayurvedice asiatice m-au repus pe picioare. Și încă o dată am învațat să primesc tot ce îmi vine în cale ca pe un dar. Călătoria, fie ea peste mări și țări sau la mică distanță de cuibul tău e un dar. Prețuiește-l.