18 ani sau sfarsitul lumii

Cand aveam 18 ani, inainte sa fi cunoscut vreo pierdere majora sau vreo boala incurabila, mergeam cu Nissanul, pe malul Adriaticii, ore in sir, la 40 grade fara aer conditionat, pe scaunul pasagerului just au fin du monde.

Era inainte sa stim ca ea va muri vreodata si nu aveam nici macar un cd player sa ne distram mai mult decat o faceam deja.

Mergeam sa ne bronzam doar noi doua si apoi sa mancam cate o Quattro Formaggi si o sticla mare de vin, cu bani storsi greu de la un fost sot abuziv si adulter.

Era vacanta noastra romana departe de Roma si depresiile ei. Alea is cele mai frumoase amintiri ale devenirii mele inainte de baieti, sex si inimi rupte.

Doar a ei era. Dar noi o reparam asa: cu vin scump, plaje private si masina mica.

Apoi m-am dus si cu maica mea la plaja, la Ostia, langa Roma. Era o plaja publica plina de imigranti si babe batrane care inca se dadeau cu creme de intinerire pentru riduri.

Acolo l-am cunoscut pe Patricio. El m-a iubit din prima presupun. Eram plictisita si am fost deacord dupa o vreme sa cedez insistentelor.

Ne-am consumat (.) in patul bolnavei de Alzheimer - Rosaria, care era in vilegiatura in cartierul burghez (Oligiata) de vile locuite de autisti italieni, precum dragul meu E.

A fost dureros si destul de lipsit de esenta.

Eu visam la balotii de fan de pe dealurile de la Sutri din spatele casei lui Any.

Mergeam acolo sa vedem apusul dupa ce faceam plaja in toata splendoarea pe terasa casei ei unde ne mai filau muncitori romani pe la colturi. 

The world was ours.

N-o sa uit niciodata vara aia.