Concurs! Câștigă un pachet de cărți din biblioteca mea

Știi vorba aia celebră: If you go home with somebody and they don't have books, don't fuck them?

Bună și aia dar ce te faci când ai prea multe cărți în bibliotecă, lângă, pe și sub pat, pe birou, printre ghivece, în bucătărie și niciodată în baie?

Ce să faci, le faci cadou!

Un pachet de cărți noi nouțe de la Polirom și Humanitas a decis că le va șade mai bine pe noptiera ta. Adică:  Balzac şi Micuţa Croitoreasă Chineză de Dai Sijie, Lacrimi de girafă de Alexander McCall Smith, Antichrista de Amélie Nothomb și Scrisori de Mozart.

Pentru a le câștiga răspunde printr-un comentariu la acest articol la următoarea întrebare:

Care e cel mai interesant loc în care ai citit?

Cel mai creativ răspuns va fi premiat.

Deadline: vineri, 13 mai, ora 12:00.

Baftă!

UPDATE:  

Câștigătorul este Laurențiu Calomfirescu.

Răspunsul lui face parte dintr-o poveste mai lungă, pe care a fost atât de amabil încât să mi-o relateze.  

Cititul unei cărți e mereu o experiență unică, indiferent de locul în care te afli. De cele mai multe ori fac abstracție de loc și mă extrag fără să vreau din prezent. Am citit în trenuri, avioane, aeroporturi, temple, celule de meditație, sub un baobab și pe marginea oceanului Atlantic sau Indian dar aș fi putut fi oriunde. În liniștea camerei mele din Iași cu bica spălând rufe în baie cu ușa deschisă. Căci eu eram departe. Eu încetam să mai exist "aici și acum". 

Doamnelor și domnilor povestea lui Laurențiu este:  

                        Portbagajul 

O zi caldă de septembrie, înainte de ’89. Am plecat la ţară la o nuntă la un văr. Eram însoţit de părinţi, o mătuşă un alt văr mai mare. Eu nu făcusem 18 ani, urma să-i împlinesc anul următor. Ne-am înghesuit în Dacia vărului, eu stând în spate între femei. Locul limitat de kilogramele damelor.

Frumos ambalaţi în haine călcate şi scrobite de parcă eram scoşi din cutie de sub pomul de Crăciun, ajungem la cortul unde urma să aibă loc nunta. Pupături, felicitări, schimburi de parfumuri ieftine, ţuică cu pişcoturi. Şampania nu ajunsese în zona aceea.

Ne aşezăm la o masă, uşor înclinată, pe o bancă lungă cu cortul aşezat lin pe spatele nostru. Bucuria noastră era că am fost poziţionaţi relativ aproape de ieşire. Ne-a trecut bucuria când a început muzica. La întrarea în cort erau şi boxele. Cam la 1 metru şi ceva de noi. O bucurie imensă pentru urechile noastre.

Nunta a decurs specific nunţilor de la ţară, dansuri populare, furatul miresei, negocierea recompensei, plimbarea căsuţei pentru bani. Stau şi mă gândesc că dacă îţi propui să îţi cumperi o barcă din banii de la nuntă, atunci trebuie să faci o barcă mai mică în care să strângi banii? O întrebare, atât.

Mătuşa mea strângea de zor toate sticlele pline şi mâncarea ce rămânea pe masă şi le punea într-o sacoşă. Două, trei... Toate au urmat apoi drumul portbagajului.

Se face ora de plecare, ne schimbăm iar parfumurile, transpiraţia şi tot felul de complimente după care urmează îmbarcarea. De la masa noastră am mai cules un unchi la care urma să mergem să ne odihnim. Într-o localitate la vreo 30 de km distanţă. La numărătoare ne-a dat cu virgulă. Eu nu încăpeam în nicio combinaţie în maşină. M-au inserat în portbagajul maşinii, plin de sacoşe cu mâncare, haine, pantofi cu ciorapi înăuntru, cofraje goale de ouă.

Nu eram foarte înalt, nici acum nu sunt, iar la cele 52 kg (vai ce vremuri) mi-am făcut cât de cât loc. După un scenariu bine stabilit, am fost flancat cu haine şi genţi pline, astfel încât dacă ne oprea miliţia să nu mă vadă.

Mătuşa, fire blajină şi bisericoasă îmi dădu o carticică de rugăciuni, spunându-mi că să mă rog pe drum că trece mai repede. Norocul meu a fost că, fire practică cum eram, mi-a mai trecut acum, am luat de acasă o lanternă. Pentru mine mersul la ţară înseamnă întuneric, câini şi toaletă în fundul curţii.

Cred că acea lanternă mi-a distras gândurile negre pe care le aveam cu privire la călătoria pe care urma s-o încep.

După un demaraj cum numai o dacie plină ochi poate s-o aibă, ne-am înscris pe un drum demn de Paris –Dakar. Viteza constantă de croazieră promitea parcurgerea traseului într-un timp record, dar oricum mult prea lung pentru răbdarea unui puşti de 18 ani. După două hopuri care mi-au băgat minţile în cap cu ajutorul caroseriei, am început să număr oile imaginare din mintea mea. Aia care mai era. Ştiam că răbdarea e o virtute, dar dacă ai neuronul ocupat cu ceva, e usor să ai asemenea virtuţi.

După ce m-am încurcat de două ori la numărat, nu că nu aş fi ştiut să număr, dar mintea mea încerca să localizeze poziţia geografică a mobilului cu care ne deplasam, am renunţat să mai număr. Am zis să aprind lanterna, poate găsesc ceva să mă facă să uit de poziţia de fetus pe care o aveam. Nimic, câteva genţi, sacoşi şi o 3-4 cartoane de ouă pe care stăteam cu capul. Adio pat pentru ouăle pe care urma să ni le dea mătuşa.

Descopăr cu mirare că aveam chiar sub nas cărticica de la mătuşa. Daaaa, cititul e bun că te duce în alte locuri cu mintea şi uiţi dihania în burta căreia eşti.

Coperta cărţuliei era cu un scris indescifrabil, plină de grăsime şi foarte tocită pe la colţuri. Icoana de pe copertă arăta ca cea de la Voroneţ, de pe peretele acela expus de ploaie, ninsoare şi soare, acel perete căruia aproape ca nu i se mai vede pictura. Aşa arăta şi coperta pe care o aveam în faţa ochilor. Mă rog, impropriu zis în faţa ochilor. În faţa laterală a ochilor. Citeam sub un unghi de 60-70 de grade lateral. Mă mir că nu am făcut strabism. Eram tânăr, norocul meu.

Să nu-mi cereţi să vă zic ce rugăciuni erau, după prima citire, destul de facilă, nu am înţeles nimic. Şi am şi terminat dezamăgit de scurteţea timpului care s-a scurs la lectura cărţii. Mă rog, cărţuliei.

Am stat vreo 2 minute să reflectez. La ce? La condiţia umană, mai ales a mea. Mă gândeam cum e viaţa asta, cu 30 de minute înainte eram tratat ca un prinţ, aşezat la o masă, chiar şi înclinată, tot masă era, cu ceva mâncare în faţă, cu un pahar de vin plin, muzică, oameni. Şi acum, transformarea din prinţ în cerşetor făcută la modul cel mai brutal m-a adus în pantecele acelei fiare de metal plină de mirosuri care mai de care mai diferite. Ţin să specific şi un bidon de ulei care mirosea a benzină, care, spre norocul meu, îşi făcuse loc în alt colt al portbagajului, dar care ţinea cu tot dinadinsul să mă facă să-i simt prezenţa.

Neuronul meu a mai hălăduit un pic prin filozofia minţii apoi ochii au căzut iar pe cărticică. Am zis că ia să o mai citesc iar că poate mă luminez. Altceva mai bun nici nu aveam ce să fac. 

La a doua lectură am aflat că rugăciunile erau pentru diverse scopuri. Nu mai ştiu care erau alea, de sănătate, reuşită etc. Chestii destul de generale care nu prea coincideau cu dorinţele mele de a intra la facultate sau de a face fetele să se îndrăgostească de mine. Nimic nu e perfect pe lumea asta, dar... ţin minte că dacă te gândeai la dorinţa ta rugăciunea se adapta voinţei tale.

Am citit prima rugăciune de două ori.Prima dată mă gândeam la intrarea la facultate. Apoi mă gândeam la fete, nu la cineva anume şi mă rugam să se îndrăgostească de mine. Toate, pe rând, nu conta. Se potrivea rugăciunea perfect. După parcurgerea a doua oară a cărticelei, lumea mea spirituală a fost mult mai intens conştientizată. Aveam scopuri în viaţă pentru care mă rugam. Chiar mi-a trecut în cap să ma duc la biserică să aprind o lumânare pentru rugăciunile mele. Acela a fost şi momentul în care lunga mea perioadă de călătorie în pântecele monstrului pe 4 roţi s-a terminat. Nu ştiu cum au trecut cei 30 de km. Cert este că apropierea mea de Dumnezeu s-a produs în condiţii ciudate.

Bucureşti

11 mai 2016