Femei pe drum. Etiopia, Afghanistan, Siria și misiuni umanitare in jurul lumii

Ami Oteanu

Locatie curenta:  Hyderabad (IN), Bucuresti (RO) si Londra (UK)

1. Cine ești și cu ce te ocupi?

Cartea mea de identitate incepe si se termina cu Ana Maria Iuliana Oteanu (s-ar mai fi adaugat Izabela si Ivona insa ai mei au decis ca ma descurc cu doar 3 prenume).  Familia, prietenii, colegii si in general persoanele apropiate ma cunosc insa de Ami. Am inca momente in care mi se adreseaza oamenii cu Ana Maria pe strada sau in vreun meeting si reactionez tardiv. Lucrez in development aid de peste 10 ani, in domeniul migratiei si remitentelor, refugiati, azilanti si misiuni umanitare, travel security si risk management. Am inceput cu Romania si apoi migrat lent catre alte tari precum Turcia, Siria, Etiopia, Kazahstan, Africa de Sud, India sau Afganistan. De la freelancing si consultanta, la UN si diverse agentii de dezvoltare internationale. Prietenii rad inca de/cu mine ca ii pot evacua din Somalia in caz de calamitate sau atac terorist iar glumele cu talibani si asigurarea de viata sunt la ordinea zilei de cand am mers in Afganistan. Overall, imi iubesc jobul si mult timp a fost singura posibilitate de a vedea lumea.  

2. De ce ai plecat din România? Începutul poveștii tale pe drum e:

Am iesit prima data din tara in vara lui 2003, treceam in anul 2 de facultate (sociologie) si am fost invitata la o conferinta in Budapesta, la CEU. A fost primul meu contact cu lumea asa numita vestica si inceputul unui sir lung de “coincidente” turistice.  Mult timp mi-am focalizat proiectele si conferintele in asa fel incat sa pot calatori icepand cu Europa si apoi incet-incet Orientul Mijlociu. Asia si Africa au venit mai tarziu cand deja aveam misiuni umanitare si proiecte de coordonat in zonele de conflict. Prima oara am plecat pentru o perioada mai lunga din tara in timpul doctoratului, in Italia, la Perugia (in 2012), au fost 8 luni de du-te-vino. Atunci m-am indragostit de Italia, de Florenta si Roma si de vinurile Chianti ale Toscanei.  A urmat Turcia, cu mai putin cunoscuta ei zona estica, de la Erzurum la Kars si Dogubeyazit, aventuri pe Ararat si drumuri de noapte cu busul intre Van si Gaziantep. Criza refugiatilor din ultimii ani si relocarile din Turcia si Siria m-au trimis in sud, in Adana, Kilis sau in zona siriana a Al-Qashmili. Am invatat turca, ceva basic in araba si am petrecut cam 2 ani in zona respectiva. Nu m-am mutat niciodata definitiv insa zburam aproape saptamanal intre Bucuresti si Istanbul si de acolo spre est sau sud. Multe deplasari au fost cu jobul, altele strict personale, mi-am facut prieteni si am inceput sa calatoresc. Am strabatut la pas, tren sau bus peste 70% din teritoriul Turciei, am evitat zonele turistice (desi orasul vechi al Antalyei sau Side sunt chiar faine) si resorturile de 5 stele si am descoperit cu bucurie ca baklavaua este originara din Gaziantep, am mers o zi si jumatate cu Dogu Ekspresi din Ankara in Kars, am baut un ceai negru pe granita inchisa turco-armena in fosta capitala Ani, trekking pe Ararat sau ajuns la nord de Sanliurfa in Halfeti sa verific mitul trandafirlor negri (totally busted!). 

Plecarea oarecum definitiva a fost in 2014, spre Etiopia, unde mi-am petrecut pe parcursul a 3 vize, o perioada de 5 luni intre Addis Ababa si taberele de refugiati de pe granita cu Sudanul de Sud, la Gambela. Nu am reusit sa colind Etiopia la modul in care mi-as fi dorit, inca o consider cea mai interesanta tara a Africii, de la triburile de hameri din sud, la bisericile sapate in piatra din Lalibela, highlandurile pline de eucalipti si campurile de teff. Cele mai faine amintiri etiopiene sunt in Muntii Simien sau Zuqala, la nord de Debre Zeyt. Peisajele sunt fantastice, oamenii de o ospitalitate extraordinara si nimeni nu trebuie sa rateze o injera daca ajunge prin zona. 

A urmat apoi o relatie de aproape 4 ani cu India, cu pauze de contracte si deplasari in Africa de Sud, Afganistan sau Kazahstan. A fost si este o relatie de tip love&hate si cred ca asa va ramane toata viata, o poveste de dragoste dusa la extrem, de care nu m-am putut desprinde foarte mult timp si de care mi se face uneori dor. Am locuit propriu-zis 2 ani si jumatate in India de unde am revenit de curand, mai exact in iunie 2018. In Hyderabad, un oras cu aproximativ 14 milioane de locuitori, preponderent musulman, cu un trafic incredbil, un metrou fantastic care ma ducea si aducea de la munca zilnic, oameni calzi, muson, condimente si veri indiene la 48 grade. Cea mai mare parte a aventurii indiene mi-am petrecut-o in sudul Indiei, m-am indragostit de plantatiile de piper, cafea sau scortisoara din Kerala, de plajele izolate ale Gokarnei sau de amabilitatea oamenilor din Hyderabad. Cred ca sunt unul din acei oameni care au locuit in India si nu au vazut niciodata Taj Mahalul, nu au vizitat locurile super turistice si au preferat linistea unei dargah in Lucknow, sau simplitatea unui qawwali pe muzica lui Fateh Ali Khan. 

Pauzele de India au insemnat Afganistan, care ramane de departe (poate alaturi de Etiopia), tara unde m-as intoarce oricand. Adrenalina, inconstienta si lanurile de maci lila, arsita Kabulului, furtunile de praf si muntii majestuosi ai Mazarului. Si spun asta in timp ce imi suna in casti “what a beautiful day, nothing is impossible in my own powerful mind!” Stau uneori si ma gandesc ca desi nu am stat mai mult de cateva luni, cu evacuari frecvente si atentate la ordinea zilei, Afganistanul mi-a ramas in inima prin bucuria de a trai a oamenilor. Rar mi-a fost dat sa vad atata dorinta de viata, amabilitate, zambete si ajutor reciproc. Este o tara absolut fantastica, prea putin accesibila momentan si despre care as scrie la un moment dat o carte (dupa expirarea clauzelor de confidentalitate, aparent tragi-comice). Una dintre amintirile amuzante ale Kabulului este faptul ca mi s-a sugerat sa nu port luciu de buze sau ruj iar explicatia halucinanta a fost aceea ca din lipsa canalizarilor si a secetei frecvente, o mare parte a deseurilor se evapora la soare, pulverizeaza si este ulterior inspirata sau ramane decent lipita pe buze.  

3.Unde e acasă?

Acasa este la ai mei in Targoviste, celelalte acasa au fost toate locurile in care am ajuns si am stat mai mult de cateva luni pe parcursul ultimilor ani. Acasa a fost Istanbul si al lui aeroport pe care vreau sa il vizitez in octombrie inainte de inchidere, a fost Kabul cu gardurile electrificate pazite de soldati cu AK47, a fost Addis cu padurile de eucalipti de la poalele Entotoului care se prelungeau pana la poarta casei, a fost Hyderabad pentru aproape 4 ani, cu oamenii dragi si plimbarile cu motocicleta la 3 dimineata. Si nu in ultimul rand, acasa este la Bucuresti, un acolo frecvent care mi-a ramas in suflet, la casele de langa IOR sau in Floreasca, un oras pe care timp de 15 ani l-am numit “al meu”, de unde am plecat insa am revenit mereu. Insa cred cu ardoare ca “acasa” este acolo unde ai prietenii, familia, iubitul/a si acolo unde simti ca poti fi tu, fara compromisuri, in liniste si fara prea mult dor.  

4. De la cine ai furat meseria de călător?

As putea spune ca din carti, poate de la Jules Verne, din adolescenta de cand citeam “20.000 de leghe sub mari” si imi imaginam ca sunt capitanul Nemo si descopar Atlantida. Intodeauna mi-am dorit sa calatoresc si cred intr-un final ca mi-am ales jobul de asa natura. Am cochetat de-a lungul timpului cu istoria, arheologia, sociologia si antropologia, nu am fost mereu un om extrovertit insa mi-am dorit sa cunosc oameni si locuri, sa le vad cu ochii mei si sa le simt vibeul. De asta ador sa merg cu trenul pe distante lungi si foarte lungi, sa ma plimb aiurea pe strazi sau sa vizitez piete, fac poze la trecatori sau intru in vorba cu localnici in cafenele obscure. Cred ca am fost / sunt un om norocos pentru ca am putut sa calatoresc, am avut dar mi-am si construit ocazii de-a lungul anilor. Am citit bloguri, Lonely Planet si TripAdvisor cand aveam nevoie de referinte, intrat pe forumuri si dat la randul meu sfaturi atunci cand cineva mi le-a cerut. 

5. Care e cel mai interesant om întâlnit pe drum?

Nu as putea sa ma rezum la unul singur, au fost prea multi. Ar fi colegul meu hazara din Afganistan, caruia i-am cunoscut familia si la care cinam destul de des, un om simplu, amabil si ospitalier care m-a facut sa ma simt acasa in 2016 intr-un oras precum Kabulul unde nu prea aveai posibilitate prea mare de outdoor.  Esther, prietena mea din Addis cu care mergeam la piata in fiecare sambata si care m-a invatat sa gatesc mancare etiopiana si sa ma bucur de eucalipti. Un baba italian care ratacea pe plajele din Gokarna si care ne-a fost ghid timp de doua zile. Fiecare calatorie in sine a avut cate un personaj aparte, de la copii care imi sareau in brate la interviuri in Africa pana la cereri de casatorie si negocieri pe camile in Orientul Mijlociu.  

6. Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat de când ai plecat în lume?

Cu cea mai mare sinceritate, cred ca singuratatea. In momentul in care petreci mult timp pe drumuri, te muti relativ frecvent cu jobul in functie de misiunile pe care le ai (o data la 6 -9 luni maxim), oamenii pe care ii ai aproape se schimba des iar relatiile de prietenie ajung sa se rezume la Skype, Facebook si Whatsapp. Iar in momentul de fata cred ca ceea ce imi lipseste cel mai mult este o doza de stabilitate si un “acasa” permanent. 

7. Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

Sunt atat de diferite incat nu am cum sa generalizez. Am zile de birou cu 9-12 ore de documente de intocmit si zile de teren in care sunt prin munti, la interviuri sau in trenuri/masina. Ma deplasez destul de mult, ultimul an a fost insa relativ mai stabil.

Mi-am format un stil de viata in care lipseste oarecum somnul, dorm putin si rar (este 4.00 am cand scriu la articolul asta), cu diferente de fus orar si adormit subit in orice fel de mijloc de transport in miscare. Am realizat ca am nevoie de putina stabilitate asa ca incerc sa lucrez la partea asta. Iar o zi obisnuita mi-ar placea sa fie si aceea in care vin acasa, ma bucur de iubitul meu, stam pe canapea la un ceai/cafea si ne povestim ziua.  

8. Ce colțuri ascunse din lume ai descoperit până acum? Care ți-e cel mai drag?

Sunt putine la numar si le pastrez pentru mine pentru a nu fi invadate de turisti. Glumesc! As recomanda oricand plantatiile de cafea din Coorg (Karnataka, India). Am fost acolo de 2 ori anul acesta, in februarie insa am prins florile de cafea, cu un miros divin si bifat unul din visele mele de bucket list. La fel cum as sfatui orice calator sa mearga in Etiopia daca are posibilitatea, daca este o tara in Africa pe care sa o vizitezi, aceasta ar fi! Mergi si vezi the Blue Nile si izvorul Nilului, Simienul si Lalibela si iti vor ramane in inima. Si daca ajungi in Addis, sa nu cumva sa nu o saluti pe Lucy! 

Sa nu uit de stepele nesfarsite ale Kazahstanului si impresionanta Astana, chiar este un oras de vazut. Iar pentru iubitorii de adrenalina care au nevoie de senzatii tari si ceva trekking la peste 4000 m altitudine, mai la nord de Mazar se afla niste munti fabulosi, iar pentru Afganistan eu as pune pe primul loc Badakhshanul.   

9. Care e stitlul tău de călătorie?

Slow travel intr-un cuvant. Imi place sa stau mai mult timp intr-un loc, sa am posibilitatea de a ma plimba pe strazi, de a cunoaste oameni, gusta mancarurile locale, see the hidden gems, lua pulsul locului. Nu am vrut niciodata doar sa bifez un loc, am ajuns in orasul x sau tara y. Am fost pana acum in 63 tari, le-am numarat de curand din pura curiozitate, dupa discutii cu prietenii. Insa in acelasi timp nu mi-am propus niciodata sa ajung in toate cele 195 tari recunoscute UN ci mai degraba sa ma intorc in locurile care mi-au placut, mi-au fost dragi si au avut o semnificatie aparte in drumul meu. Sunt cateva pe lista mea de suflet cum ar fi Machu Picchu, Insula Pastelui, Salar de Uyuni sau Badakhshan. Si multe altele mai accesibile din Europa unde imi propun sa raman pentru o perioada mai lunga de timp, un hub pentru urmatorii ani.  

10. Ce citești?

In ultima perioada cam tot ce imi pica in mana. Daca ma gandesc la cartile mele preferate, pot sa le numar pe degetele de la o mana. Ar fi “Un veac de singuratate” a lui Marquez, de departe cartea mea preferata, citita in romana, engleza si spaniola de 8 ori pana acum, cu un Macondo ploios si fluturi galbeni pe fundal. Ar fi “The enchantress of Florence” a lui Rushdie, care m-a facut sa ma indragostesc de Florenta si sa il cunosc pe Akbar the Great si imperiul mogul. Si sa nu uit de cele de SF, sunt un mic geek si ma bucur de fiecare data cand citesc “Dune’ sau ciclul “Fundatiei”. 

Ultima carte citita este trilogia” The Dalai Lama’s cat”, simpla, usoara si la indemana cat am fost in India. Am revenit cu drag la un Tracy Chevalier sau Elena Ferrante de cateva luni, pe care le combin cu multe carti de specialitate de care am nevoie la birou, pe migratie, remitente sau risk management. 

11. Ce-ți lipsește de acasă?

Imi era dor de mancarea de acasa si in primul rand imi era dor sa vorbesc in romana. Ultimii ani au fost o combinatie de romgleza si ceva limba locala si mi-am dat seama ca imi este dor sa stau intr-o cafenea in Bucuresti, cu prietenii, cu ceva jazz / blues pe fundal, umor de calitate, o cafea buna si sa vorbim, Atat. Imi era si imi este constant dor de oameni. De familie, de prieteni. Cred ca asta mi-a lipsit cel mai mult in toti anii astia de plecari si reveniri constante. 

Si sa nu uitam branza, in Asia este o lipsa crunta de branza buna. Chiar si pentru un om cu o intoleranta usoara la lactoza. Una dintre cele mai fericite zile in Kabul a fost aceea in care am gasit la un supermarket local Telemea de Muscel, era adusa special pentru soldatii romani din trupele ISAF insa pentru mine a fost un miracol sa vad asa ceva acolo. 

12. Dacă-ți ziceam acum 5 ani că viața ta va arăta ca azi ce mi-ai fi zis?

De mai bine de 10 ani viata mea este la fel, mereu pe drumuri, commuting si in cautarea a “ceva”, de la jobul perfect la locul ideal unde sa ma stabilesc intr-un final. Cred ca daca mi-ar fi zis cineva in liceu ca asa va arata drumul meu prin viata, as fi ridicat putin din umeri, nu foarte mirata si as fi zis: “ok, let’s go with the flow!” 

13. Vreau să fiu ca tine. De unde încep?

Fiecare are propriul lui drum, nu recomand nimanui sa fie “ca mine”. Am crezut intotdeauna ca atat timp cat iti doresti ceva cu ardoare si muncesti pentru lucrul respectiv, rezultatele vor aparea intr-un final. Si nu este un motivational de social media scris sa dea bine la public, adevarul este ca nu m-a interesat niciodata prea mult parerea celorlalti si m-am focusat intotdeauna pe drumul meu, uneori a functionat, alteori au trecut ani pana sa se incropeasca ceva. Si daca este un motto care mi se potriveste ca o manusa este acela cu “ai grija ce iti doresti ca ti se poate intampla” iar atunci cand se adevereste te intrebi ce sa faci mai departe. Cam asta a fost pana acum povestea vietii mele si pare-se ca se continua ☺ Asa ca, daca este sa incepi de undeva, stabileste clar ce anume vrei, iar mai departe se aseaza de la sine lucrurile. Si multe le poti gasi “acasa”, fara sa alergi dupa ele inconjurul lumii! 

Iar calatoria in sine se poate face singur sau impreuna. Nu trebuie sa astepti sa apara partenerul ideal, castigul la Loto, momentul zero sau jobul perfect pentru a calatori. Si se aplica la fel de bine si la 20+ si la 60+. Doar vointa, un plan bine pus la punct, ceva bani (nu neaparat foarte multi) si putina spontaneitate. Iar din proprie experienta pot spune ca orice deplasare in sine te maturizeaza, te face mai flexibil, dinamic, empatic si nu in ultimul rand tolerant, ceea ce este un castig imens. 

*CITEȘTE TOATE PĂRȚILE PROIECTULUI #FEMEIPEDRUM AICI.