Femei pe drum. Cu vioara în jurul lumii, triburile din Amazon și Java
/
Maria a plecat în jurul lumii cu vioara. Luminița a trăit în triburi din Amazon iar Daniela a plecat cu o bursă de studii pe un an de zile în Solo, Indonesia.
#femeipedrum vă prezintă:
Maria Bălănean
Locație curentă: Germania
1. Cine ești și cu ce te ocupi?
Sunt Maria și mă ocup în egală măsură cu călătoritul, cu montajul de film și cu muzica.
2. De ce ai plecat din România? Începutul poveștii tale pe drum e:
În 2010 m-am împrietenit cu o grupă de teatru din Ungaria și m-au invitat la ei. Tocmai împlinisem 18 ani și puteam în sfârșit să părăsesc țara fără acordul părinților. N-a vrut nimeni să vină cu mine, așa că m-am urcat singură în tren după ce le-am spus părinților că plec la țară la o prietenă și nu o să am semnal la telefon.
A durat doar vreo două săptămâni călătoria, dar atunci am descoperit autostopul, couchsurfingul, boschetăreala (prima noapte am dormit în Baia Mare într-un parc) și senzația aia incredibilă de a fi pe drum, singură. După alte mini-aventuri de câteva săptămâni/luni, am decis să plec de-a binelea din România și să devin călător full-time, așa că în septembrie 2014 am încălecat pe-o șa și am pedalat până în Iran. De acolo am continuat în mare parte cu autostopul până în India și înapoi în Europa iar acum sunt în Germania de câteva luni.
Am plecat din cauza setei ăleia de cunoaștere și de necunoaștere. Poate și din cauza fricii de a prinde rădăcini acolo. Sau de a începe o rutină din care cu greu aș scăpa. În plus, să încep un master ar fi fost prea devreme. Nu am părăsit România, am plecat puțin ca să o înțeleg mai bine, s-o privesc și dintr-o altă perspectivă. O să mă întorc.
3. Unde e acasă?
Chiar dacă mi-e greu să accept, cred că până la urmă tot Bucureștiul e acasă, deși am locuit acolo doar 3 ani. Poate nu e chiar acasă, dar e locul ăla unde o să mă întorc mereu, unde am cei mai buni prieteni, unde m-am vindecat de frica de pedalat prin trafic și unde simt că înțeleg cel mai bine mentalitatea oamenilor.
4. De la cine ai furat meseria de călător?
A fost o întâmplare să o descopăr. Apoi am ”furat” mici secrete de la alți călători întâlniți pe drum care să-mi facă meseria mai ușoară.
5. Care e cel mai interesant om întâlnit pe drum?
Oameni interesanți găsești la tot pasul, mai ales când călătoresti, dar cred că există vreo 5-6 călători ceva mai în vârstă pe care i-am întâlnit pe drum, uneori alături de partener/ă și copii și despre care am zis: așa vreau să fiu și eu peste 30 de ani.
În general apreciez oamenii care călătoresc pe termen lung, fără avioane, fără prea multă tehnologie, care au toată încrederea în localnici și participă la viața de zi cu zi a lor, în loc să o privească prin obiectivul camerei și care fac din drum un scop mai presus de cel de a cunoaște lumea. Am întâlnit mulți oameni mișto care strâng bani prin blogurile lor de călătorie, ajută la construcția caselor după dezastre naturale, predau engleză voluntar în sate unde nimeni nu vrea/nu poate etc.
6. Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat de când ai plecat în lume?
Oscilatul ăsta intre formarea unei ”cariere” si viața de nomad si gasirea unei forme de a le combina sau de a le alterna. Încă mai lucrez la aspectul ăsta.
7. Cum arată o zi obișnuită din viața ta?
Din ianuarie m-am mutat în Germania – am simțit că e momentul să iau o pauză de la umblat prin lume și să mă dedic unor proiecte care necesită prezența mea într-un singur loc. Zilele mele diferă destul de mult una față de cealaltă, dar unele activități îmi ocupă mai mult timp decât altele: lucrez ca video editor, cânt la vioară într-o trupă gypsy și într-un ansamblu, mă joc cu găinile din grădină, pedalez, văd filme, înot, cazez alți călători și încerc să înțeleg mentalitatea nemțească, în toată vastitatea ei.
8. Ce colțuri ascunse din lume ai descoperit până acum? Care ți-e cel mai drag?
Ca locație, locurile care se apropie cel mai mult de definiția mea pentru paradis sunt Nongriat, în India și tot Tadjikistanul. Nongriat e locul ăla nepătruns de mașini și turiști (deocamdată), cu poduri din rădăcini de copac deasupra unor râuri și lacuri turcoaz, cu oameni simpli și viețuitoare pe care nu știu să le denumesc.
Tadjikistanul are o frumusețe mult mai profundă pe care trebuie să o înțelegi ca să o savurezi. Tadjikistanul te provoacă, te testează, te doboară. Dar e al naibii de frumos să fii doborât de un asemenea colț de lume, mai ales că dacă ai o hartă bună, ești răsplătit cu băi fierbinți la 4000 de metri înălțime, cu China, Afghanistan și Pakistan în câmpul vizual.
9. Care e stitlul tău de călătorie?
Durată: cu cât mai lungă călătoria, cu atât mai bine
Mijloc de transport: autostop, bicicletă sau tren.
Loc de dormit: în natură cu cortul, la necunoscuți prin Couchsurfing și ospitalitatea oamenilor de care mă lovesc sau, dacă e cazul, oriunde pot să-mi întind salteaua și sacul de dormit și nu e ilegal sau periculos. Câteodată hosteluri.
Buget: foarte mic. Prin Asia am reușit cu 5 euro pe zi în medie.
Finanțare: muzică de stradă (nu plec nicăieri fără vioara mea), proiecte video online și economii.
10. Ce citești?
Când călătoresc nu am pretenții prea mari. Citesc ce e disponibil în engleză prin librării sau pe la alți călători cu care fac schimb de cărți. Nu sunt pregătită să trec la e-book reader încă. Dacă am de ales, citesc de la cărți de călătorie la cărți de specialitate, de la beletristică la biografii ș.a.m.d.
Momentan recitesc Khaled Hosseini în germană, ca să mai îmi dezvolt vocabularul și ca să savurez o poveste excelentă din Afghanistan.
11. Ce-ți lipsește de acasă?
Cărțile – printre puținele bunuri materiale pe care le mai am în România, familia și prietenii în primul rând. Câteodată mi se mai face dor de cîte-o discuție aprinsă în limba română, de un griș cu lapte făcut de mama, de o luptă cu birocrația șamd.
12. Dacă-ți ziceam acum 5 ani că viața ta va arăta ca azi ce mi-ai fi zis?
Depinde cât de serios ar fi fost tonul pe care mi-ai fi zis-o. Posibil să te fi crezut. Acum 5 ani eram la vârsta la care aproape orice mi-ai fi zis despre viitor m-ar fi încântat.
13. Vreau să fiu ca tine. De unde încep?
Parcă prin Harry Potter 4 scria cum să faci poțiunea aia care te transforma în cine voiai, nu?
Luminița Cuna
Locație curentă: New York
1. Cine ești și cu ce te ocupi?
Sunt două persoane într-una, care se luptă în permanenţă: una este raţională, practică, iar cealaltă este un spirit liber. Îţi dai seama ce este în capul meu zi de zi!
Un vis din copilărie m-a transformat într-o exploratoare a pădurii amazoniene. Amazonul, la rândul lui, m-a determinat să devin un antreprenor social: am pus bazele unui ONG, Maloca, prin care sprijin comunităţile indigene din Amazon.
Cu ce mă ocup, în afară de slujba de IT project manager care îmi asigură traiul zilnic? Petrec timp în comunităţi indigene - cu cât stau mai mult acolo, cu atât îmi dau seama câte mai am de învaţat de la ei, despre ei. Predau un curs online despre impactele schimbărilor climatice asupra comunităţilor tradiţionale.
Scriu, când am timp, deoarece îmi doresc să public o carte despre peregrinările mele prin junglă şi convietuirea mea cu triburile din Amazon. Mă ocup de ONG-ul meu şi colaborez cu IFIP (International Funders for Indigenous Peoples), o organizaţie aparte care este o punte de legătură între donatori si indigeni.
Nu mă întreba ce fac în timpul liber. Ce-i aia?
2. De ce ai plecat din România? Începutul poveștii tale pe drum e:
Am plecat cu o bursă de studii în SUA. Stiam că educatia la o universtiate americană îmi va deschide multe oportunităţi pentru viitor. Eu am luat-o şi ca pe o aventură – la 18 ani mi-am lăsat cuibul, am plecat singură într-o lume nouă şi îndepărtată. A fost o experiență care m-a călit pentru ce a urmat.
3. Unde e acasă?
Acasă adevărat este la Cluj. Acasă a devenit oarecum şi Brooklyn şi satul indigen din Brazilia unde am trăit un an şi de care m-am legat foarte tare.
4. De la cine ai furat meseria de călător?
Călătoare am devenit fără să îmi dau seama, mânată de o curiozitate ieşită din comun, de nevoia de aventură, de dorinţa de a descoperi locuri noi. Am pornit la drum în căutarea unui vis din copilarie: să cunosc Amazonul şi să locuiesc în sate de indigeni.
La un moment dat o amică mi-a spus ca eu sigur fug de ceva călătorind aşa mult (ei, după standardele mele nu era mult, îmi drămuiam şi eu cum puteam mai bine zilele libere date de angajator şi plecam, da, mai mult decât alţii). Am stat şi am cugetat la remarca ei. Fugeam sau căutam? Cred că puţin din fiecare. Voiam să scap, fie și temporar, de rutina zilnică și căutam în același timp hrană pentru sufletul meu: libertatea aceea pe care doar atunci când esti pe tărâmuri necunoscute o simți, sentimentul acela îmbătător că toată lumea este a ta. La mine călătoriile se nasc undeva înăuntru, într-un organ extra pe care cred că îl am, şi atâta mă răscolesc, mă incită, mă agită până îmi fac bagajul şi plec. Este o chemare, un imbold, un dor de ducă aprig de tot.
5. Care e cel mai interesant om întâlnit pe drum?
Grupurile de indigeni încă necontactaţi pe care, spre nororcul meu probabil, nu i-am întâlnit (primul contact cu aceştia este în majoritatea cazurilor violent). Am trecut prin teritoriul lor, le-am văzut urmele şi probabil i-am auzit o dată. Ideea că în ziua de astăzi mai există încă pe pământ oameni care nu au fost contactaţi de “civilizație” mi se pare ceva remarcabil. Aceştia sunt ultimii oameni liberi. Din păcate, noi îi împingem în pragul extinctiei.
Am întâlnit bătrâni indigeni care au fost contactati în tinereţe. Am stat de vorbă cu ei despre perioada în care trăiau liberi în pădure, fără să stie nimic despre lumea de dinafară; au fost conversații memorabile.
6. Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat de când ai plecat în lume?
Cea mai extraordinară şi cea mai dificilă încercare, un fel de agonie și extaz, a fost atunci când am ajuns pentru prima dată într-un sat indigen din Brazilia fără să cunosc nimic despre cultura lor si fără să vorbesc portugheza. Eram practic mută și surdă într-o lume necunoscută. Am stat acolo două luni.
Şeful satului m-a luat în familia lui care m-a îngrijit foarte bine. Singura metodă de a absorbi informații despre ce se întâmpla în jur era observația. Căscând bine ochii m-am străduit să descifrez o civilizatie nouă care funcționa după o logică si după reguli total diferite de tot ceea ce cunoscusem până atunci. La un moment dat ajunsesem de vorbeam de una singură (în română), comentam situații comice, jenante, extraordinare prin care treceam – singură comentam, singură râdeam. Am fost cea mai bună prietenă a mea în perioada aceea. Nu doar că am învățat lucruri noi despre comunitatea în care stăteam, ci mi-au fost testate multe limite personale. Mă bucur nespus că am avut parte de o asemenea provocare.
7. Cum arată o zi obișnuită din viața ta?
Cred că o zi din viata mea din New York este destul de banală. Hai mai bine să îți povestesc despre o zi obișnuită din viața mea în satul indigen brazilian:
Locuiam în casa sefului, o colibă lungă de 10-15 metri și înaltă de 6. Eram vreo 30 de suflete într-o încăpere imensă. Mă sculam pe la 4.30 dimineața, înainte să se crape de ziuă. Dormeam ca toată lumea în hamac între a doua soție a sefului și fiica ei mezină. Înfășurată într-un sarong mă duceam la lacul din apropiere împreună cu familia pentru baia obligatorie de dimineață. O baie de înviorare în apa din care ieșeau aburi cenuşii care dădeau lacului un chip mistic. Fuga înapoi tremurând spre casă (afară era încă răcoare), salutând pe cei care veneau spre lac cu “te-ai sculat?” si “vai ce frig este azi”, primele fraze învăţate în limba gazdelor.
Ne așezam toti roată în jurul unuia din cele două focuri din casă, uscându-ne, încălzindu-ne și făcând planurile zilei. Când se lumina bine afară, fiecare pornea cu treburi – curățarea și estetizarea centrului satului și a zonelor aferente, în pădure după lemne, la grădina de manioc, la cules de fructe, la curățat rădăcini de manioc pentru a le transforma în făină, sau la pescuit. După cum îmi sublinia mereu seful, acolo nu existau magazine de unde să cumpărăm mâncare; ca să mănanci trebuia să muncesti. Și munceam și eu, ori la producerea făinii de manioc ori plecam la pescuit.
Pe la unsprezece căldura devenea insuportabilă, iar sătenii se retrăgeau în colibe, în hamace, la un fel de siestă. În ceasurile acelea fierbinți mai spălam o rochie în lac, mai făceam baie să mă răcoresc sau scriam în jurnal. Dupămasa mă alăturam femeilor care făceau obiecte artezanale – coliere, brătări de mărgele. Când sosea careva de la pescuit, mâncam. Pe la 5 muncile încetau și tot satul iesea în fata colibelor, așa ca la noi la ţară. Seara se lăsa încet peste case, peste palmierii si pădurea din jur; zarva copiilor si râsetele tinerilor se stingeau odată cu apusul soarelui.
La asfintit făceam cealaltă baie obligatorie - de seară - și luam cina dacă era mancare (lipie din făină de manioc şi peşte). Mă băgam la culcuş în hamac şi adormeam, ascultând lemnele ce trosneau pe foc, plânsetul unui copil sau vreo sforăitură puternică. Acolo departe, timpul curge diferit. Viața așa cum am simțit-o în satele indigene este mai lentă, curge mai domol, contrastând cu cronometrajul, măsuratul, bifatul de la oraș.
8. Ce colțuri ascunse din lume ai descoperit până acum? Care ți-e cel mai drag?
Am călătorit prin câteva ţări europene, câteva state din SUA şi apoi am luat la picior Mexicul, America Centrală şi de Sud.
Sudamericanii m-au cucerit cu pofta lor de viață, cu optimismul şi vivacitatea lor. Aproape în fiecare țară am întâlnit câte o persoană simplă care mi-a spus: “vezi, nu sunt bogat, dar sunt fericit”. De la oamenii aceia am avut câte ceva de învățat.
Locul de care m-am îndrăgostit iremediabil, care m-a fermecat complet este Amazonul… cu pădurile lui răcoroase şi umede colcăind de viată, cu râurile lui negre sau cafenii, cu vietătile care mai de care mai ciudate și mai ales cu oamenii care locuiesc în măruntaiele acelei pădurii tropicale.
M-am întâlnit prima dată cu Amazonul în Ecuador si jungla de acolo mi-a rămas cea mai dragă, exact ca o primă iubire. Amazonul este foarte divers. Fiecare regiune are o personalitate diferită. Pădurea nu este omogenă; peisajele, structura ei se schimbă marcant. În Ecuador am făcut numeroase călătorii în tribul huaorani, în Yasuni, zona cea mai biodiversă de pe planetă declarată rezervaţie a biosferei UNESCO, un loc fremecat unde, din păcate, au început de curând explorările petroliere. Mi se rupe inima când mă gândesc ce fac industriile extractive acolo. Eu am văzut cât de maiestuoasă, impunătoare, măreaţă este acea pădure tropicală care literalmente forfoteşte de viaţă. Gândul că cel mai divers loc de pe planetă ar putea să dispară în următorii ani mă îngrozeşte.
Am locuit un an de zile în statul Mato Grosso în Brazilia, în zona de tranzitie de la pădurea amazoniană la cerrado, un ecosistem bogat, divers, ale cărui taine am început sa le descopăr cu ajutorul gazdelor, poporul kamaiura. Un paradis pe pământ! Acest loc este din nefericire situat pe “centura de defrişare” braziliană. Deja există schimbări microclimatice care afectează negativ natura si băştinaşii - culturi nesfarsite de soia domnesc acolo unde cu câţiva ani înainte era doar pădure.
9. Care e stitlul tău de călătorie?
Cu puţine bagaje, în locuri puţin străbătute de turişti si petrecând timp în mijlocul localnicilor ca să pot simţi esenţa locului. În Brazilia toate posesiunile mele timp de 2-3 luni erau 4 rochii, un sarong, o pereche de şlapi şi un costum de baie. Cu cât ai mai puţine lucruri cu tine cu atât eşti mai liber.
Nu este simplu să fii călător. Toată lumea poate fi turist. Dar călător adevărat devii în momentul în care reuşeşti să te debarasezi de prejudecăţile şi ideile preconcepute pe care societatea ti le-a gravat adânc în minte.
Un lucru esential în călătorii este să nu judeci cutumele locurilor vizitate prin prisma educaţiei şi a culturii tale. Toţi avem tendinţa asta. Trebuie să întelegi de unde vin aceste obiceiuri și cum se potrivesc în contextul de acolo, cu spiritul locului si al oamenilor. Odată ce înlături vălul ăsta gros de preconceptii poţi vedea cu adevărat locul în care eşti. Dacă nu faci lucrul acesta, tot ce vei vedea este o simplă reflecţie a societătii tale oglindită în toti oamenii întâlniţi pe drum.
10. Ce citești?
Jurnale de călătorii, cărti despre Amazon, America de Sud, popoare indigene (Uncontacted, de Scott Wallace sau River of Darkness, de Buddy Levy de exemplu). Şi Bill Bryson pentru informaţii inedite şi o bună porţie de râs.
11. Ce-ți lipsește de acasă?
Părinţii.
12. Dacă-ți ziceam acum 5 ani că viața ta va arăta ca azi ce mi-ai fi zis?
Deja călătoream prin Amazon acum 5 ani aşa ca ţi-aş fi zis, închinând un pahar de vin alb rece: “Să fie tot aşa de interesanţi şi următorii 15 ani!”
13. Vreau să fiu ca tine. De unde încep?
Îţi voi spune cum să faci ca mine. Eu mi-am urmat pasiunea. De mică îmi doream să ajung în Amazon şi să locuiesc într-un trib, departe, în mijlocul junglei. Dacă vrei să faci la fel, trebuie în primul rând să iţi cunoşti visul, iar apoi să ti-l urmezi cu tenacitate, chiar dacă asta înseamnă să te abaţi de la poteca bătută de majoritate, să iesi din tiparele societăţii şi să iţi asumi riscurile sau consecinţele care vin cu o asemenea abatere de la reguli. Să mergi fără frică înainte. Primul pas este cel mai dificil.
Trei ingrediente sunt esenţiale pentru a-ţi atinge visul: Pasiunea, Răbdarea si Perseverenţa.
Daniela Tache
Locație curentă: Londra
1. Cine ești și cu ce te ocupi?
Sunt Daniela si sunt un spirit calator in cautare de locuri frumoase pline ochi de salbaticie sau de oameni care isi pastreaza bine traditiile. Inainte sa plec din Romania eram organizator de evenimente in spatii culturale si cantam cu Barbarossa Samba Group, prima trupa de percutie, de samba, la care ma voi intoarce cu drag de cate ori voi fi in tara.
2. De ce ai plecat din România? Începutul poveștii tale pe drum e:
De fiecare data cand am plecat din Romania a fost cu un motiv bine intemeiat. Practic, niciodata nu am ales sa merg undeva doar pentru a sta cu burta la soare pe o plaja sau sa am totul inclus. De fiecare data am ales sa am un scop in calatoriile mele: pe de-o parte sa particip in proiecte internationale in care sa invat lucruri noi, metode de educatie nonformala sau sa impartasesc la randul meu cele stiute de mine. Asa am calatorit in multe tari europene prin care ma pierdeam la sfarsitul proiectelor si descopeream lucruri frumoase pe cont propriu.
Dupa ce m-am intors dintr-un proiect de voluntariat european de lunga durata din Polonia am devenit un ambasador al voluntariatului european si in 2011 am aparut chiar si in revista Sky Lady, la sectiunea „Voluntariat”, alaturi chiar de Oana Pellea si Dragos Bucurenci. M-am simtit coplesita sa apar in acel numar de iarna al revistei incat nici nu mi-am anuntat prietenii ca am aparut acolo.
Pe de alta parte, de fiecare data cand aveam ocazia – si ocaziile erau spontane si dese, imi placea sa fac trasee de munte si sa stiu ca dorm inconjurata de natura, in liniste. Ador sa fiu acolo sus, pe creste, varfuri si sa stau sa privesc in zare, sa ma simt cat mai aproape de nori. De obicei, in vacantele de vara nu prea stateam pe acasa. Mama glumea cu mine intrebandu-ma daca nu vreau sa pun cortul in casa si sa dorm asa. Prin liceu mi-am dat seama ca stiam multi munti dar nu prea calatorisem prin orase. Am stiut in sinea mea ca toate se vor intampla la momentul potrivit si ca nimic din ceea ce fac nu este intamplator.
Am observat cum experientele mele m-au ajutat sa inteleg cum sa ma descurc in anumite momente si situatii. Spre exemplu, cand am participat la un maraton montan (Piatra Craiului Marathon – MPC, 42,5 km, 2800m diferenta de nivel), am inteles ca s-a intamplat in momentul potrivit si, in timp ce eram pe traseu mi-au venit in minte diferite experiente montane pe care daca nu el-as fi avut nu as fi stiut cum sa ma descurc.
In Indonezia la fel, cand conduceam scuterul pe pamant, nu asfalt, in momente extreme cu ploaie abundenta, pana de curent, gropi adanci umplute cu apa si apa in cascade pe drumul foarte abrupt la fel, mi-am adus aminte de experientele de pe munte cu bicicleta din care am inteles cum sa ma descurc.
Ultima data cand am plecat din Romania pentru o perioada mai lunga a fost in august 2014, cand am fost selectata sa particip intr-o bursa culturala de un an in Indonezia. Am ales sa studiez la Institutul de Arte muzica si dans, dar, pentru ca imi place sa invat cat mai mute lucruri, am studiat si alte arte traditionale. In afara cursurilor de la facultate pe care o prioritizam, am calatorit in zilele libere si in vacante.
3. Unde e acasă?
Acasa de obicei este locul in care locuiesc in momentul in care sunt intrebata unde este acasa. In acest moment as spune ca in Bucuresti, locul in care m-am nascut si unde sunt momentan acum cand va scriu. Sunt in tranzitie prin tara pentru ca „acasa” imi este si Londra, locul in care m-am intors din Indonezia.
4. De la cine ai furat meseria de călător?
Buna intrebare! Sincera sa fiu, de mica eram atrasa de cer. Cand eram mica de tot si eram intrebata ce meserie mi-ar placea sa am, ma gandeam ca mi-ar placea sa fiu cosmonaut si pe de alta parte mi se parea interesant sa fiu si arheolog pentru ca implica descoperire, calatorie.
Poate ca ideea de calatorit se datoreaza si faptului ca tata a lucrat la Tarom. Imi amintesc ca atunci cand avea delegatii imi placea mult sa stiu unde merge si sa imi inchipui cum arata acolo sau sa iau atlasul si sa ma uit unde este acea tara. Imi amintesc cand a fost plecat in China si ne-a adus ca suvenir un portofel pe care era incrustat Marele Zid Chinezesc si eram fascinata de faptul ca zidul este vizibil chiar si de pe Luna.
In scoala generala imi placea mult geografia si iubeam sa desenez harti pe hartie de calc si sa ma concentrez pe cele mai mici detalii. Ma fascinau si planetele si o mica perioada de timp am fost si la niste cursuri de astronomie.
5. Care e cel mai interesant om întâlnit pe drum?
Am intalnit foarte multi oameni interesanti in calatoriile mele si sunt foarte recunoscatoare pentru asta!
In 2012 cred, cand ma intorceam cu trenul din Cehia l-am cunoscut in cuseta de pe ruta Budapesta-Bucuresti pe Mark, un muzician ungur nascut in Satu Mare cu care am legat o prietenie foarte puternica. In primul rand ne-a legat muzica – el chiar se indrepta spre un festival de body percussion din Istanbul atunci- si in al doilea rand jocurile si natura.
Dupa ce i-am povestit de unde veneam, dintr-un proiect pe educatie nonformala in care am creat jocuri interculturale, s-a simtit foarte inspirat incat a ajuns sa lucreze intr-o tabara de copii. Apoi, intamplator, ne-am scris unul altuia cand am descoperit ca intr-un proiect pe outdoor si natura din Croatia se cautau participanti romani si maghiari si asa ne-am revazut si am format echipa in caiac sau pe barca pe care invatam sa o carmuim. Ni se intampla sa ne scriem in momente importante din viata noastra si sa ne tranzitam gandurile in acelas moment ceea ce mi se pare fascinant!
In Indonezia am intalnit foarte multi oameni interesanti! Profesoara mea de dans balinez cu care nu puteam sa comunic cate as fi vrut pentru ca nu stiam limba atat de bine, dar cu care comunicam mult prin zambete, limbaj corporal sau imbratisari. Odata mi-a marturisit ca ii plac ochii mei mari – in dansul balinez ochii sunt foarte importanti si miscarile care sunt facute cu ochii (au un simbolism aparte)
Tot in Indonezia am cunoscut un domn in varsta care era promotorul dansului contemporan si care avea abilitatea de a vedea spirite si de a vindeca oamenii.
In Malaezia, in Kuala Lumpur, am fost gazduita de catre un domn in varsta care, pentru a se mentine activ si dupa pensionare, si-a facut o asociatie prin care incuraja calatoritul sustenabil si primea calatori in spatiul asociatiei si ii incuraja sa imparta din abilitatile lor.
Tot in Malaezia, dar pe insula Penang, am fost gazduita de alt domn in varsta care practica Tai Chi si care traia intr-un fost sat pescaresc si asa am dormit in casa lui de pe ponton si apoi am mers cu el si am explorat putin din jungla unde am vazut serpi si noaptea am auzit tot felul de sunete necunoscute pana atunci ale vietuitoarelor junglei.
In timp ce urcam pe munte in Apuseni l-am intalnit pe un domn trecut de 75 de ani care ne-a povestit despre cat de mult iubeste muntele si tara, cum mediteaza la Dumnezeu si care ne-a spus "sa nu uitati, noi avem doi tati: unul jos, care are legatura cu materia, si altul sus, care ne-a dat sufletul si care e mai puternic decat cel de jos".
6. Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat de când ai plecat în lume?
Una dintre provocari a fost limba. Mi-as fi dorit sa stau sa vorbesc cate-n luna si in stele cu oamenii in varsta care vroiau sa imi impartaseasca multe povesti si care se intampla sa mi le impartaseasca si uneori reuseam sa prind cate ceva doar prin limbajul corpului si imi dadeam seama ca ceea ce inteleg este doar perceptia mea.
Iesitul din zona de confort mi-a dat dependenta de cand l-am „descoperit”.
Alta provocare ar fi interactiunea cu oamenii care si-au impus sa nu mai fie naturali, autentici pentru ca „asa da bine”, lucru care ma oboseste foarte mult si, pentru ca sunt o fire sincera, asta ajunge sa fie in dezavantajul meu. Chiar cred ca toti oamenii sunt buni in sinea lor si, daca sunt dezamagita, acest gand ma consoleaza.
7. Cum arată o zi obișnuită din viața ta?
O zi obisnuita din viata mea este una in care zumzai de colo colo, deseori pe bicicleta, merg la diferite evenimente culturale sau invat lucruri noi: ritmuri, povete, povesti etc. Deseori am si mici ragazuri in care stau pe iarba si ma uit in zare.
8. Ce colțuri ascunse din lume ai descoperit până acum? Care ți-e cel mai drag?
„Suntem in cautarea propriei insule” – cu aceste vorbe in minte am plecat in Indonezia, arhipelagul in care am simtit ca am stat 5 ani, nu unul.
Uneori ma gandesc ca viata mea este asa: cea de dinainte de Indonezia si cea de dupa. Mi-am dat seama ca as fi avut nevoie de o intreaga viata ca sa o descopar, deci cu siguranta ma voi intoarce candva.
Unul dintre locurile mele dragi ar fi acoperisul casei in care locuiam in Surakarta (Solo), orasul din centrul insulei Java. Imi placea mult sa merg pe acoperis si sa ma uit in zare. Practic, orasul era situat intre doi vulcani: Lawu si Merapi, si imi placea sa fiu surprinsa daca ii pot vedea sau nu. Imi placea sa stau si sa vad culorile fascinante ale apusului si noaptea sa ma uit la luna si la stele. In timp am descoperit ca indonezienii au credinta ca cei doi vulcani sunt sfinti si ca fiecare are legenda sa. Imi placea mult sa stiu toate aceste povesti, legende si credinte pe care le aveau!
Am descoperit multe colturi ascunse in muntii nostri dragi din Romania in care pluteste o energie minunata. Nu o sa uit niciodata fenomenul „gloria” pe care l-am vazut de pe creasta Parangului!
Si in alte tari am descoperit colturi ascunse prin cei care m-au gazduit si care mi-au spus ce sa vad si ce e nonturistic. Spre exemplu, in Bali am evitat sa vizitez toate locurile turistice sau sa stau la plaja si am stat intr-o famile dintr-un sat specializat in masti si dans cu masca (tari topeng). A fost minunat pentru ca asa am putut participa la ceremonii impreuna cu ei si, participand la ceremonii si vorbind cu localnicii am inteles mai bine traditiile si obiceiurile lor care sunt absolut fascinante.
9. Care e stitlul tău de călătorie?
Cand calatoresc nu am un plan clar pentru ca imi place sa ma ghidez dupa recomandarile localnicilor. Aleg sa fiu gazduita prin Couch Surfing sau prin proiecte de voluntariat pentru ca asa pot sa intru in comunitatea in care aleg sa calatoresc si asa pot sa ma implic si pe de alta parte sa aflu locuri interesante pe care poate uneori turistii nu le descopera.
Stilul meu de calatorie este acela in care traiesc ca un localnic. Asa consider ca invat cele mai multe despre comunitate si oamenii ma includ in acea comunitate mai repede. In Indonezia am preferat sa locuiesc intr-o casa in stil indonezian, adica fara apa calda, fara internet, cu ecositemul aferent fiecarei case.
Imi place mult sa calatoresc cu cortul pentru ca asa pot sa investighez zone cat mai salbatice si nepopulate si practic cortul este casa pe care o „construiesti” unde decizi ca vrei si poti innopta in acea zi.
10. Ce citești?
Carti pe dezvoltare personala, interpretarea motivelor/simbolurilor, traditii si obiceiuri.
11. Ce-ți lipsește de acasă?
Muntii si natura tarii noastre dragi si unele mancaruri facute de mama (care gateste genial!). Ah, si unele lucruri din echipamentul necesar in unele ture (hamul de catarat, bocancii de iarna etc.).
12. Dacă-ți ziceam acum 5 ani că viața ta va arăta ca azi ce mi-ai fi zis?
Cu toate ca sunt spontana, poate ca nu te-as fi crezut initial pentru ca aveam in gand sa nu mai plec pentru perioade foarte mari de acasa.
13. Vreau să fiu ca tine. De unde încep?
Pai haide sa ne facem rucsacul impreuna si sa cutreieram muntii! Vrei sa mergem maine sa cutreieram un munte, ceva? Hai sa luam primul tren!
Ti-as mai spune sa iesi din zona de confort cat mai mult pentru ca asa putem creste mult. Si ti-as mai impartasi motto-ul site-ului meu: „Wherever you go, go with all your heart!” (Oriunde te-ai duce, du-te cu inima larg deschisa!)
*Citește toate părțile proiectului #FemeipeDrum aici.