“* Ne vedem în 3-17 aprilie 2017 când începe ediția 3 a programului.

Durata: 14 zile

Detalii organizatorice: trimite un mesaj pe desiree.aapl@gmail.com
”

Totul a început cu o fugă. Fugă în gol, cu mâinile și picioarele zdrelite, agățându-se de următorul și următorul metru de pâmânt nou. Abia apuc să respir, un plămân îmi explodează, mă ustură ochii, pielea se arde de praf și soare. Căutam să mai simt ceva. Un impuls, un freamăt, o undă de durere, orice dar să mai încep să simt ceva.

Viața înainte de fugă era nici prea prea, nici foarte foarte. Un colț de umbră unde mă feream de temperaturi extreme, de pasiuni borderline, de căderi spectaculoase, de orice m-ar putea distrage din monotonia domesticității auto-impuse.

Câteodată visam să evadez. Mereu alături de cineva. Un acel cineva care să mă inspire, să mă împingă, să mă tragă, să nu se oprească, să vrea indiferent (de). Există o plăcere în a te sustrage prezentului. În a spera că mîine va fi mai bine, că viitorul e împachetat mai frumos, că mai târziu aduce promisiunea salvării. Doar că mai tîrziu nu vine niciodată, e defapt un termen abstract pe care nu îl poți înțelege dar continui să crezi că ar fi posibil, tangibil, că ți se datorează doar pentru că dai dovadă de credință intermitentă.

Acum sunt doar aici si acum. Cu mine. E bine.

Aici pentru mine înseamnă satul ăsta din capătul Indiei de sud - Auroville. Pe 12 martie 2016 am ajuns în casa lui Amrit, japonezul. Mi-au luat şase ani să ajung aici. Să înţeleg că a călători e o stare de spirit pe care o cultivi în timp, cu răbdare, perseverenţă şi continuă perfecţionare. Azi nu îmi mai este frică de singurătate, de nou, de oameni şi de slăbiciunile lor. Azi pot să stau singură la masă fără să mă simt stingheră. Azi pot să încep o conversaţie cu un străin fără să mă prefac că e mai bine să tac. Azi pot să decid să plec mai departe fără să-mi explic alegerea unui partener de drum. Azi mă pot hotărî să rămân aici fără să-mi planific ziua de mâine. Azi sunt singură pe drum, dar drumul sunt eu.

Timpul a trecut și decizia de a face cunoștiință și altora cu micul meu colț de rai a apărut firesc. Așa s-a născut programul de volunturism în pădurea Sadhana & destress în Auroville. Doi călători de profesie proaspăt întorși din New York, o IT-istă convertită ulterior în deforestator de profesie în pădurea tropicală din Sadhana Forest, un graphic designer căruia îi era frica de lilieci dar care după trei zile nu i se mai vedea urma în spatele fumului de moped pe care cutreiera zeci și zeci de kilometri din inima Tamil a Auroville-ului și o moldoveancă stramutată în Manchester dar cu suflet indian au spus DA. Se pleacă la sat. Se încearcă. Se poate.

Povestea noastră decurge cam așa: