Ce-am avut și ce-am pierdut?

10 februarie 17. Acasă. Prima mea casă, cu adevărat a mea: un apartament de două camere și un living, o bucătărie cu aragaz și frigider, baie cu apă caldă și veceu la care se trage apa. All inclusive. Ce pot vrea mai mult? Boierie bă, nu alta. Vin după șase ani de camere mizere, pline de igrasie, gândaci și vecini sforăitori. De gazde-misionari protestanți îndrăciți, de șoareci care-mi dau apă de băut cu o mână și-mi rod portofelul din alta, de dușuri lipsă când ți-e jegul mai negru sub unghii și ceafă udă de sudoare și praf, de ora cinci dimineață – check-in-ul e la 11 fetiță, așteaptă afară, de pătură încălzită cu feonul că uite tocmai s-a stricat reșou, mâine, mâine nu azi îl reparăm, pe bune, de cearșafuri găurite și perne împuțite. În caz că te întrebai cum de călătoresc de atâta vreme, sigur ți-a dat tat-tu o avere, zi drept care e secretul. Am obosit să mai răspund: cum am putut prietene, nu-s mai bună ca tine, dar chiar nu puteam trăi altfel.

Și e tot numai pentru mine. Îmi place și îmi dă angoase. Parcă e prea un singur loc. Un semn că stau pe loc. O urmă de evidență că m-am oprit. Că din om pe drum m-am făcut om la casa mea. E puțin înfricoșător. Spațiu de umplut. Agorafobie. La drept vorbind stau pe o saltea supradimensionată, care stă și ea pe un cadru de pat subdimensionat (normal, e India, la ce te-ai aștepta?) din salon lângă ușă. Respiră, respiră, poți ieși oricând de aici. Cu cât intru mai adânc în casă cu atât mi se pare că nu o să mai ies de aici prea curând. Dar nimic nu ține o veșnicie. Goenka și-a bătut degeaba gura cu mine 20 zile și 20 de nopți? Trece și asta. La fel cum trec toate: călătorii, vize, zboruri, prieteni, bani, iubiri, îndrăgostiri, patimi și revoluții.

Liberatea greu câștigată se vinde scump sau deloc. Se dă pe case frumoase, căni cu ceai cald la răceală, pătură îndestulătoare când am amorțit de frig, așternuturi curate, mâncare caldă, o vorbă bună, melodia aia pe repeat, honey, I m home, uite ce ți-am adus, planuri de vacanță, biciclit în doi, spală tu vasele azi, masează-mi piciorul stâng, ia-mi rochia roșie de la uscat și alte asemenea conforturi. Pentru o vreme mă mulțumesc, mă întregesc dar nu după mult fața din oglindă își aduce aminte cu cine are de-a face: gata. G A T A. Nu mai pot. Am nevoie de greutățile mele înapoi, să mă cert singură cu ricșarii din gară, să-mi car iar bagajul în spate ca melcul cu casa lui portabilă (mereu l-am invidiat pe melc, backpackerul suprem), să-mi vindec singură urmele vinete de la bretelele ce trag greu cele 25 de kile de cărți și boarfe – viața mea toată, de prietenii de ocazie și lenevelile de dimineață târziu – azi cred că o tai în alt sat, oraș, plajă, munte pffff țară. Pa, nu am de la cine să-mi iau rămas bun, e bine, bine de tot, nimic nu doare.